- CRIMA DE LA GIURGIU. Medicii de la Urgenţă, amendaţi cu câte 3.000 de lei pentru că l-au lăsat pe baschetbalistul Hardy să moară News Ancheta Ministerului Sănătăţii la Spitalul de Urgenţă din Giurgiu a descoperit nereguli grave în procedura care trebuia aplicată în cazul baschetbalistului american Chauncey Hardy, primit în stare de comă la spital
- VIDEO. Viaţa lui Chauncey Hardy în România, un film realizat de baschetbalistul american cu puţin timp înainte să moară News Baschetbalistul Hardy Chauncey a realizat, cu puţin timp înainte de a muri, un film cu telefonul mobil în care vorbeşte despre viaţa sa din România, informează stirileprotv.ro
- Raport DSP: Probleme legate de transportul lui Hardy la Bucureşti. Ce spune ministrul Ritli Ladislau News Raportul DSP legat de respectarea de către Spitalul din Giurgiu a procedurilor medicale în cazul Hardy Chauncey a fost încheiat, iar primele informaţii se referă la probleme organizatorice privind întârzierea transportului sportivului în Capitală, Ritli Ladislau spunând că e posibilă o eroare umană.
- Federaţia americană de baschet reacţionează şi ea la moartea lui Chauncey Hardy: „Gândurile şi rugăciunile noastre se îndreaptă spre familia lui Hardy” Sport & mişcareMoartea baschetbalistului Chauncey Hardy, la vârsta de 23 de ani, este regretată şi de Federaţia Americană de Baschet
- Cum a murit baschetbalistul Hardy: Gypsy Gypsanu a vrut să arate că ştie ARTE MARŢIALE. Avocatul apărării: martorii "NU s-au declarat ORIPILAŢI" News Ionuţ Adrian Tănăsoaia, poreclit Gypsy Gypsanu, acuzat că l-a omorât pe baschetbalistul american Chauncey Hardy, a încercat să îşi impresioneze prietenii şi să le arate că a practicat artele marţiale, notează judecătorii Tribunalului Giurgiu
- Avocatul lui Gypsy Gypsanu s-a autosuspendat din PSD. "Nu putem să fim de acord ca un membru PSD să apere un criminal" Politică Preşedintele PSD, Victor Ponta, l-a sunat în această dimineaţă pe liderul PSD Giurgiu, Adrian Popescu, pentru a-i cere ca prim-vicepreşedintele organizaţiei giurgiuvene, Emil Vucă, avocatul lui Gypsy Gypsanu să aleagă între calitatea de membru PSD şi cea de avocat al inculpatului.
- “Baschetul era viaţa lui!”. Cum era omul Chauncey Hardy - Mărturiile persoanelor care l-au cunoscut NewsDirectorul sportiv al liceului Xavier, Tony Jaskot, a declarat pentru Fox Connecticut că Hardy ,,avea un zâmbet contagios” şi că era ,,o prezenţă plăcută, un tânăr arătos ca student şi ca sportiv al liceului Xavier.
- Managerul CSS Giurgiu: Chauncey Hardy a fost lovit în cap cu piciorele de mai mulţi tineri. Informaţiile le are de la nişte copii, "pentru că lucrează în învăţământ" NewsManagerul echipei de baschet CSS Giurgiu, Smărăndiţa Iliescu, susţine că baschetbalistul american Hardy Chauncey a primit un pumn în gură şi o sticlă în cap în timp ce se afla în club, apoi a fost lovit în cap cu picioarele de mai mulţi tineri, inclusiv fete "de la care a pornit scandalul".
- CRIMA DIN GIURGIU. Mafioţi, politicieni şi manelişti, împreună la o nuntă a clanului "Butoane". Florin Salam îi dedică o manea senatorului UNPR Cezar Măgureanu. VIDEO NewsUn baschetbalist american a murit după ce a fost bătut de Gypsy Gypsanu, apropiat al clanului Butoane, apropiat al lumii politice
- Visul românesc al lui Chauncey Hardy Puterea GânduluiUn tânăr sărac din America a venit în România să-şi facă un rost în viaţă. La o echipă de baschet din Giurgiu. Era bun, poate cel mai bun, era coordonator de joc. Îşi ajuta părintii şi surorile.
- ULTIMELE FOTOGRAFII cu baschetbalistul american în viaţă, cu câteva momente înainte de a fi bătut NewsBaschetbalistul american Chauncey Hardy, care a murit la vârsta de 23 de ani în urma unei altercaţii cu Ionuţ Adrian Tănăsoaia, poreclit „Gypsy Gypsanu”, a fost fotografiat chiar în noaptea incidentului, în clubul din Giurgiu
- VIDEO. Drumul lui Chauncey Hardy din mahalalele unui orăşel din Connecticut la Giurgiu: “Era fericit în România” News“A fost cel mai bun om al lor. A marcat 22 de puncte, a avut foarte multe pase decisive şi a avut o serie de recuperări. Practic, a fost artizanul meciului cu noi”, spune Vali Pogonaru, antrenorul echipei Dinamo.
- Presa internaţională, despre decesul lui Chauncey Hardy: "Un sportiv american moare după ce a fost bătut cu sălbăticie într-un bar din România" InternaţionalPresa internaţională scrie, luni, despre decesul baschetbalistului american Chauncey Hardy după un incident petrecut într-un club din Giurgiu, ediţia electronică a cotidianului Daily Mail notând că sportivul a fost victima unei agresiuni şocante.
- FOTO: El este Gypsy Gypsanu, prieten al clanului "Butoane", principalul suspect în cazul UCIDERII baschetbalistului american NewsProcurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu cer arestarea preventivă pentru 29 de zile a lui Ionuţ Adrian Tănăsoaia
- Principalul suspect în cazul lui Hardy Chauncey s-a predat. Procuror: Baschetbalistul american a fost lovit după ce şi-a pus şapca pe capul unei tinere UPDATE NewsPrincipalul suspect în cazul agresiunii care a dus la decesul baschetbalistului american Hardy Chauncey s-a predat Poliţiei din Giurgiu, luni dimineaţă, fiind reţinut pe bază de ordonanţă pentru 24 de ore de procurori, sub acuzaţia de ultraj contra bunelor moravuri şi lovituri cauzatoare de moarte.
- Baschetbalistul american Hardy Chauncey, de la CSS Giurgiu, a murit dupã operaţie. Principalul suspect, identificat, nu face parte dintr-un clan sau grupare NewsChauncey Hardy, un baschetbalist american al echipei CSS Giurgiu, a fost bătut, duminică, într-un bar din Giurgiu. După ce a câştigat meciul, echipa CSS Giurgiu s-a dus să sărbătorească victoria într-un bar din Giurgiu.
Stimaţi Cititori ! Blogul Mămăligă Blog este un blog cu ştiri,cu păreri,cu articoli şi cu multe informaţii. Mămăligă nu se explodează ! Aştept pe toate lumea cu drag !
13 oct. 2011
Știrile despre Chauncey Hardy !
Exclusiv | Incredibil! Un martor aruncă în aer ancheta în cazul sportivului bătut în Giurgiu Mai mult: Exclusiv | Incredibil! Un martor aruncă în aer ancheta în cazul sportivului bătut în Giurgiu - Ştiri interne | Libertatea.ro
Cu fiecare zi care trece de la moartea brutală a baschetbalistului american Hardy Chauncey, bătut crunt acum patru zile în clubul Emotione din Giurgiu, ies la iveală amănunte incredibile. Libertatea a aflat că martor-cheie al teribilului atac este chiar fata unui cap al Poliţiei din Giurgiu!
A băut doar o gură de bere
În semn de apreciere, unul dintre obişnuiţii localului i-a oferit o bere din care Hardy a gustat doar la insistenţele acestuia, după care a pus sticla pe masa celui care-l cinstise şi s-a îndreptat spre prietena indivizilor care aveau să-l stâlcească în bătaie. În acel moment, şi-a semnat condamnarea la moarte. “Hardy avea obiceiul să danseze mult, să se simtă bine cu toată lumea. În seara aia a dat o tură prin tot localul, aşa cum făcea de obicei. A dansat cu multe fete... Printre ele era şi fiica unui poliţist şmecher din oraş. A dansat-o de vreo două, trei ori... Atât... Dar a fost suficient să-i scoată din sărite pe interlopi, că ăstora nu le trebuie motiv să bată pe cineva”, ne-a dezvăluit una dintre persoanele care s-au aflat în club în acea seară blestemată.l-au zdrobit capul cu picioarele
“La masa aia erau şase persoane. Fata asta de poliţist, încă o tipă, un nepot de-al lui Butoane, unul dintre fiii lui, un apropiat al clanului şi Gipsy, ăsta care a ieşit singur în faţă. Din senin, fără avertisment, ăia patru s-au năpustit asupra americanului. Toţi, nu unul cum se spune... Unul i-a dat în cap cu o sticlă de şampanie, după care a urmat măcelul. Pumni, picioare... La final, când l-au văzut pe jos, au jucat cu picioarele pe capul lui... Totul a plecat de la dansurile cu fata poliţaiului, care acum tace mâlc. Toată lumea a văzut scenele, dar sunt terorizaţi, le e frică să nu fie ucişi... La câteva mese de locul în care sportivul a fost bătut cu cruzime, se afla, cu amicii ei, o altă fiică de poliţist, şi el şmecher în Giurgiu... Apoi a urmat mizeria aia că Hardy ar fi fost în comă alcoolică... Nici n-a băut săracu’. A murit cu zile...”, ne-a mai povestit persoana care a văzut incidentul.«Trebuia să fie doar un avertisment»
După ce l-au stâlcit în bătaie pe bietul sportiv care avea să moară din cauza gravelor răni suferite în special la cap, interlopii au încins o altă băută la o benzinărie, aflată la ieşirea din oraş. Acolo, realizând, probabil, nenorocirea pe care au produs- o, au început să se certe, acuzându- se reciproc că l-au lovit mult prea tare pe baschetbalist. “Nu trebuia, bă, să i-o dăm aşa. Trebuia să fie doar un avertisment”, şi-ar fi spus unul altuia.Trupul sportivului a fost ridicat de la INML
Sicriul cu trupul neînsufleţit al sportivului a fost ridicat ieri dimineaţă de la Institutul Naţional de Medicină Legală. Rămăşiţele umane urmau să fie trimise acasă, în SUA, cu un avion de linie, în cursul după-amiezii de ieri. Trupul lui Chauncey a stat la INML două zile. După ce s-au finalizat toate procedurile, trupul a fost îmbălsămat şi ţinut într-o cameră frigorifică specială pentru a rezista transportului special până în SUA.Preţul tăcerii, 100.000 €?
Prin oraş umblă vorba că, imediat după tragicul incident din clubul Emotione, interlopii din Giurgiu s-au întâlnit şi au căzut de acord că cineva trebuie să iasă în faţă şi să declare că el l-a lovit pe american. Cel mai potrivit, se spune, ar fi fost acest Ionuţ George Tănăsoaia, bun prieten cu Floricel, unul dintre fiii lui Butoane, care ar fi acceptat “oferta” contra sumei de 100.000 de euro. Iniţial, soţia lui Tănăsoaia, zis Gipsy, şi-a apărat bărbatul susţinând sus şi tare că este nevinovat. O zi-două mai târziu, femeia “s-a sucit” şi a declarat în presă că soţul ei e vinovat, subliniind că numai el l-a lovit pe american.Amenzi pentru medici şi Ambulanţă
Subsecretarul de stat din Ministerul Sănătăţii, Raed Arafat, a declarat ieri că s-au descoperit nereguli la Spitalul Giurgiu. De altfel, unitatea spitalicească a şi fost amendată cu 35.000 de lei. De asemenea, cei doi medici de gardă din spital au primit sancţiuni băneşti de câte 3.000 de lei, Ambulanţa Giurgiu a fost amendată cu 15.000 de lei, iar doctorul de pe salvare, cu 1.500 de lei. “S-a observat lipsa aplicării unor investigaţii, a monitorizării corecte şi ocolirea unor decizii care ar fi trebuit luate în favoarea pacientului”, a precizat Arafat.Doi tineri au depus deja mărturie împotriva bătăuşilor
La două zile de la crimă, doi tineri care au fost martorii întregului atac şi-au luat inima în dinţi şi s-au dus la poliţie să declare ce au văzut. Surse apropiate anchetei ne-au dezvăluit că fata şi băiatul i-au indicat drept autori ai atacului pe toţi cei patru aflaţi la masă cu fiica de poliţist şi cu amica ei. “Copiii susţin că toţi patru l-au lovit şi apoi călcat în picioare pe american”, ne-au spus sursele noastre.Interlopii s-au ascuns?
De când Hardy Chauncey a fost omorât, neamurile lui Butoane, apropiaţii lui, dar şi multe dintre fetele care au fost în bar au intrat parcă în pământ. “Nimeni nu i-a mai văzut prin Giurgiu, unde mişunau toată ziua... S-au ascuns, probabil, sau au fugit... S-au dat la fund să astupe mizeria... Cine ştie... Nu aveau cum să treacă neobservaţi, nici ei, nici maşinile lor pe care le ştie tot oraşul şi acum nu mai sunt în parcări...”, spun sursele noastre.Conturi deschise la bănci româneşti pentru ajutorarea familiei sportivului din America
Trupul neînsufleţit al baschetbalistului american Hardy Chauncey va fi însoţit în SUA de antrenorul Theo Evans şi de colegul de echipă Justin Eller, de unde va fi preluat de familia profund îndurerată. Federaţia Română de Baschet a decis să deschidă două conturi, la BRD - Sucursala Calderon, pentru a veni în sprijinul familiei Hardy. Cei care vor să facă donaţii pot depune banii în conturile următoare: RO24BRDE410SV27523084100 (lei) şi RO- 20BRDE410SV27523164100 (dolari).Sala din Giurgiu va primi numele americanului
Conducerea clubului CSŞ Giurgiu a decis să amâne următoarele două partide ale echipei, cu CSU Atlassib Sibiu (15 octombrie) şi CSU Ploieşti (19 octombrie), din cauza şocului provocat de decesul lui Hardy Chauncey.
Giurgiuvenii nu ştiu dacă vor mai continua în Divizia A, în condiţiile în care pot rămâne fără antrenorul Theo Evans, dar şi fără toţi jucătorii străini din lot, care s-au decis să părăsească România. În altă ordine de idei, oficialităţile locale vor să dea numele baschetbalistului american sălii sportive din localitate.
Un martor ocular povesteşte cum a murit Hardy: "Patru indivizi l-au lovit, nu unul cum se spune"
O persoană care susţine că s-a aflat în clubul în care a fost stîlcit în bătaie baschetbalistul american a vorbit pentru Libertatea, oferind detalii şocante. Conform mărturiei acestuia, acordată sub protecţia anonimatului, la masa la care au stat interlopii s-ar fi aflat şi fiica unui şef al poliţiei din Giurgiu.
Martorul povesteşte: “Hardy avea obiceiul să danseze mult, să se simtă bine cu toată lumea. În seara aia a dat o tură prin tot localul, aşa cum făcea de obicei. A dansat cu multe fete. Printre ele era şi fiica unui poliţist şmecher din oraş. A fost suficient să-i scoată din sărite pe interlopi“
E momentul în care lucrurileîncep să devină dramatice pentru Hardy.
"La masa aia erau şase persoane. Fata asta de poliţist, încă o tipă, un nepot de-al lui Butoane, unul dintre fiii lui, un apropiat al clanului şi Gipsy, ăsta care a ieşit singur în faţă. Din senin, fără avertisment, ăia patru s-au năpustit asupra americanului. Toţi, nu unul cum se spune. Unul i-a dat în cap cu o sticlă de şampanie, după care a urmat măcelul. Pumni, picioare. La final, cînd l-au văzut pe jos, au jucat cu picioarele pe capul lui", a povestit martorul la scenele de groază din clubul Emotione.
De la ce a pornit incidentul încheiat tragic pentru sportiv?
"Totul a plecat de la dansurile cu fata poliţaiului, care acum tace. Toată lumea a văzut scenele, dar sunt terorizaţi, le e frică să nu fie ucişi. La cîteva mese de locul în care sportivul a fost bătut cu cruzime, se afla, cu amicii ei, o altă fiică de poliţist. Apoi a urmat mizeria aia că Hardy ar fi fost în comă alcoolică. Nici n-a băut săracu.”, a încheiat persoana care a dezvăluit incidentul pentru Libertatea. . Întreg articolul poate fi citit aici.
PREŢUL TĂCERII
Conform sursei citate, interlopii din Giurgiu s-au întîlnit după grozăvie şi au căzut de acord ca cineva să ia toată vina asupra lui. Cel mai potrivit ar fi fost Ionuţ George Tănăsoaia, bun prieten cu unul dintre fiii lui Butoane, care ar fi acceptat “oferta” contra sumei de 100.000 de euro.
Tănăsoaia este în prezentarestat pentru 29 de zile.
Ministerul Sănătăţii acuză în cazul baschetbalistului mort » Abandonat în spital
Sursa :http://www.gsp.ro/gsp-special/tragedie/un-martor-ocular-povesteste-cum-a-murit-hardy-patru-indivizi-l-au-lovit-nu-unul-cum-se-spune-270990.html
VIDEO Ultimele imagini filmate cu Chauncey Hardy în viaţă. O nouă pistă oferită anchetatorilor!
Poliţiştii susţin că scandalul a pornit după ce Hardy a încercat să cucerească o tînără. Şapca lui era pe capul unei alte fete, el se ţinea însă de mână cu o blondă.
Moartea baschetbalistului american Chauncey Hardy ridică în continuare semne de întrebare, în principal din cauza informaţiilor în contradictoriu oferite de anchetatori. Şi poate cel mai important lucru, clubul în care s-a petrecut incidentul nu era dotat cu camere de supraveghere în stare de funcţionare.
Antena 3 a găsit însă ultimele imagini filmate cu sportivul american în viaţă. Sâmbătă dimineaţă, la ora 10:36, Hardy Chauncey ieşea pe uşile hotelului în care locuia în România pentru ultimul său meci, cu Dinamo. Puţin după miezul nopţii, fericit după victorie, pleca la discotecă. Vezi mai jos ultimele imagini filmate cu Hardy în viaţă!
Poliţiştii susţin că scandalul a pornit după ce Hardy a încercat să cucerească o tînără. Şapca lui era pe capul unei alte fete, el se ţinea însă de mână cu o blondă. Apropiaţii fetei care a fost fotografiată în club cu şapca sportivlui pe cap susţin varianta poliţiştilor, că o altă femeie ar fi fost la baza scandalului dintre Hardy şi agresor.
"Se pupa cu o blondă, dar care nu a fost audiată pînă acum. N-a luat bătaie din cauza lui Flori, cea căreia i-a pus şapca în cap. A luat bătaie din cauza uneia care o aveau ăştia la «produs»", spun aceştia.
Jucătorii nu vor mai apuca să-şi aducă un ultim omagiu
Deşi reprezentanţii clubului sportiv au susţinut că sicriul cu trupul neînsufleţit al sportivului va fi dus la Sala Sporturilor din Giurgiu pentru ca fanii şi coechipierii să-şi aducă un ultim omagiu, acest lucru nu se va mai întîmpla. Trupul lui Chauncey Hardy va fi transportat direct de la IML la aeroport, la ora 18:30 urmînd să fie îmbarcat într-o cursă cu destinaţia Statele Unite.
Sursa :http://videonews.antena3.ro/action/viewvideo/819945/vezi-aici-ultimele-imagini-cu-chauncey-hardy
Patru colegi ai baschetbalistului ucis la Giurgiu au fost batuti in aceeasi noapte!
Amanunte incredibile din cazul agresiunii de la Giurgiu! Alti patru colegi ai baschetbalistului american Chauncey Hardy au fost batuti in acelasi bar si au ajuns la spital!
Chauncey Hardy nu e singura victima a agresiunii petrecute in noaptea de sambata spre duminica intr-un bar din Giurgiu. Alti patru baschetbalisti de la CSS Giurgiu au fost batuti, doi dintre ei fiind de-a dreptul desfigurati, iar un al treilea avand fracturi in zona coastelor, titreaza Ring. Din fericire, starea tinerilor este stabila.
Nu la fel de norocos a fost americanul Chauncey Hardy. Dupa ce a fost batut intr-un local din Giurgiu, in ciuda eforturilor medicilor de la Bagdasar Arseni din Capitala, baschetbalistul de 23 de ani a murit duminica seara.
Principalul suspect in cazul uciderii lui Hardy s-a predat si a fost retinut pentru 24 de ore.
enational.ro
Chauncey Hardy (foto: sport.ro)
Nu la fel de norocos a fost americanul Chauncey Hardy. Dupa ce a fost batut intr-un local din Giurgiu, in ciuda eforturilor medicilor de la Bagdasar Arseni din Capitala, baschetbalistul de 23 de ani a murit duminica seara.
Principalul suspect in cazul uciderii lui Hardy s-a predat si a fost retinut pentru 24 de ore.
enational.ro
31 iul. 2011
De ce s-a făcut Nicolae Ceauşescu cizmar
Pereche din Felmer, comună românească din dreapta Oltului
Din povestea plecării primilor trei copii ai Ceauşeştilor să se facă, în Capitală, cizmari mai sunt în satul natal frânturi precum cele relatate de Constantin Neacşu, fost primar în comună în regimul comunist şi după aceea. Toţi fraţii îi datorează mult surorii mai mari, ştie el din confesiunile surorii mai mici Lina, măritată Bărbulescu. Iar Niculina şi-a sacrificat tinereţea ca să-şi ajute fraţii. Le-a fost şi mamă, şi tată, n-a mai avut timp pentru ea ori să facă studii. A venit însă rar la Scorniceşti şi nici nu s-a vorbit prea mult de ea în comună. A rămas în relaţii bune cu Nicolae Ceauşescu, iar nepoţii Zoe şi Nicu o vizitau frecvent.
Dar prin anii ’80 umblau prin sat şi altfel de vorbe. "Se pare că Niculina s-a manifestat şi a avut o ieşire dură faţă de Ceauşeşti", a auzit zvonurile şi Constantin Neacşu. "Am înţeles că ea şi cu nea Mărin Ceauşescu aveau nişte principii. De acea, soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu au rupt relaţiile cu ei. Despre Riţa (Maria) am auzit mai multe vorbindu-se. S-a căsătorit cu Agachi. Un frate al lui a ajuns, la un moment dat, ministru al construcţiilor de maşini. Riţa se băga în toate. Ca sora Linei Ciobanu, născută la Potcoava, care făcea şi desfăcea multe pe-aici. Până i-a ajuns la urechi lui Nicolae Ceauşescu..."
Cam la atât duc urmele plecării lui Nicolae Ceauşescu din satul natal.
Cât despre documente, reiese din cele şcolare că pe Niculina au dat-o părinţii la şcoală nu la 7, ci la 8 ani. A terminat-o în 1926, când Marin absolvea clasa a III-a, iar Nicolae, clasa I. În 1929, când, după Marin, l-a luat şi pe Nicolae la Bucureşti, Niculina avea abia 15 ani. La ce vârstă şi cum se dusese fata cea mare a Ceauşeştilor în Capitală? Şi cum se face că trei dintre fraţi au ales cizmăria ca meseria lor "preferată"?
La asemenea întrebări, ca la multe altele dintr-o biografie de dictator, nu puteam răspunde decât prin scenarii întreţesute pe firele unor date personale şi particularităţi contextuale. Singurele instituţii comunale din copilăria lui Ceauşescu erau primăria, biserica, şcoala şi trei bănci populare – Lânaru, Scorniceşti şi Şuica.
Până după al doilea război mondial, în cea mai mare comună a judeţului Olt nu existau spital, dispensar, farmacie, oficiu poştal, librărie ori cinematograf. Nici măcar mori, cazane, postăvării sau tăbăcării. Simultan cu frecventarea şcolii primare de Niculina, Marin şi Nicolae Ceauşescu, printre ceilalţi fii de plugari învăţau şi o fată de perceptor, un băiat de croitor şi altul de cizmar. Tocmai cizmarul acela ar fi putut s-o recomande pe Niculina vreunui confrate de breaslă din Bucureşti.
În atelierul lui Alexandru Săndulescu din Calea Victoriei 89 ucenicise, de altfel, şi Nicolae Ceauşescu în primii trei ani de viaţă în Bucureşti (1929-1932), după cum declarase el însuşi Poliţiei. Iar profesia Niculinei, menţionată în fişa sa de cadre din 1945, este "rihtuitoare", nicidecum casnică. Putem deduce şi de aici că pe fata de 12-13 ani o încredinţaseră părinţii cuiva de încredere s-o ducă la Bucureşti. După cutumele vremii, ucenicia începea cu treburile casnice din casa meşterului, nevasta aceluia purtând de grijă hranei, ţinutei şi purtării viitorilor lucrători. Prin "muncile domestice" prestate în gospodărie se subînţelegea adesea şi plata uceniciei în meserie şi a traiului la oraş. Un troc al serviciilor din josul piramidei sociale a epocii.
O noutate după război a fost angajarea femeilor în fabrici, ateliere sau magazine. Deşi sunt plătite cu 40%, maximum 80% din salariul dat pentru aceeaşi muncă lucrătorului bărbat, condiţia de lucrătoare calificată e superioară celei de slujnică. "Meseria-i brăţară de aur" şi pe deasupra înseamnă suprema emancipare pentru ţăranca ajunsă-n oraş. Ştiind-o pe fata plecată de-acasă cu "pâinea" meseriei în mână, părinţii nu se mai tem că ar greşi pe "calea pierzaniei".
După război, nici căsătoria nu mai e ce fusese. Pentru a împiedica decăderea moravurilor şi în casta armatei, în 1931 s-a emis o lege care interzicea ofiţerilor să se căsătorească înainte de împlinirea a 25 de ani şi fără consimţământul scris al comandantului garnizoanei. Pentru viitoarea doamnă de ofiţer, legea prevedea şi cuantumul dotei, direct proporţional cu gradul mirelui. Fără zestrea prevăzută şi un "certificat de onorabilitate" – semnat de cinci respectabili capi de familie din localitatea natală a miresei, plus primarul –, cununia nu putea fi încheiată. Cealaltă castă, a preoţilor, menţinea de asemenea reguli clare. Începând cu acordul episcopiei pentru oficierea căsătoriei.
Se-ntâmpla des ca, la ţară, fetele "să fugă" de-acasă, convieţuind cu cel ales fără cununie. Dar la oraş apăruse deja "căsătoria pe încercate". Perechi de funcţionari, lucrători, intelectuali şi alte categorii de orăşeni de primă generaţie îşi luau câte-o cameră în chirie şi inventarul minimal al unui trai comun pe termen nelimitat. Mai excentrici, unii declarau presei că nu le mai pasă de obiceiul "depăşit" al căsătoriei. Alţii, mai mulţi, că n-au avut vreme de nuntă. Şi cei foarte mulţi că n-au bani pentru nuntă, nici pentru taxele impuse de Primărie. Motivul din care Niculina Ceauşescu şi Ştefan Rusescu au stat ani buni împreună, fără cununie, nu e ştiut.
Niculina din Scorniceşti, "cocoană" la Bucureşti
Copila din Scorniceşti a spălat vase, a cârpit, a primenit şi legănat copiii meşterului, a cărat cumpărături şi a dus comisioane. Când s-a "dezgheţat" suficient, au introdus-o în atelier să înveţe să croiască şi să coasă pielea încălţărilor. În jargonul cizmăriei, aceasta înseamnă a fi richtuitor. O meserie "de lux" după aprecierea ţăranului: ai de lucru şi iarna, şi vara; nu te bate, ca-n câmp, soarele ori ploaia; şi, te-ai făcut "cocoană" ori "domn" de oraş! În cizmăria de lux a lui Niculescu, unde-şi va aduce şi fraţii, l-a cunoscut, probabil, Niculina şi pe Ştefan Rusu (Rusescu) din Brăhăşeşti (Galaţi). După spusele unui nepot, s-a mutat apoi cu el într-o casă din zona Floreasca, o periferie a Capitalei pe-atunci. Căpătuit meşter cu atelier, Rusescu aduce "cocoanei" sale acasă altă copilă a unei neam mai sărman de la ţară. Această Elena (Lenuţa) din Brăhăşeşti va fi viitoarea nevastă a lui Marin Ceauşescu, băiatul cunoscut în casa unchiului şi mătuşii Rusescu. Se calificase şi ea cizmar în casa şi atelierul Rusescu după metoda Niculinei. Asemenea relaţii între femei şi bărbaţi, orăşeni noi şi rudele lor de la ţară sunt în spiritul epocii. După relatările Mihaelei Ceauşescu, fiica cea mare a lui Marin şi Elena, amândoi părinţii au iubit-o şi preţuit-o pe "tanti Niculina". Nevastă de consul cu misiuni la Praga şi Viena, Lenuţa din Brăhăşeşti a uitat şi ea repede de cizmărie. Dar sfaturilor gospodăreşti şi de viaţă ale mătuşii Niculina le-a dat curs totdeauna.
Dar prin anii ’80 umblau prin sat şi altfel de vorbe. "Se pare că Niculina s-a manifestat şi a avut o ieşire dură faţă de Ceauşeşti", a auzit zvonurile şi Constantin Neacşu. "Am înţeles că ea şi cu nea Mărin Ceauşescu aveau nişte principii. De acea, soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu au rupt relaţiile cu ei. Despre Riţa (Maria) am auzit mai multe vorbindu-se. S-a căsătorit cu Agachi. Un frate al lui a ajuns, la un moment dat, ministru al construcţiilor de maşini. Riţa se băga în toate. Ca sora Linei Ciobanu, născută la Potcoava, care făcea şi desfăcea multe pe-aici. Până i-a ajuns la urechi lui Nicolae Ceauşescu..."
Cam la atât duc urmele plecării lui Nicolae Ceauşescu din satul natal.
Cât despre documente, reiese din cele şcolare că pe Niculina au dat-o părinţii la şcoală nu la 7, ci la 8 ani. A terminat-o în 1926, când Marin absolvea clasa a III-a, iar Nicolae, clasa I. În 1929, când, după Marin, l-a luat şi pe Nicolae la Bucureşti, Niculina avea abia 15 ani. La ce vârstă şi cum se dusese fata cea mare a Ceauşeştilor în Capitală? Şi cum se face că trei dintre fraţi au ales cizmăria ca meseria lor "preferată"?
La asemenea întrebări, ca la multe altele dintr-o biografie de dictator, nu puteam răspunde decât prin scenarii întreţesute pe firele unor date personale şi particularităţi contextuale. Singurele instituţii comunale din copilăria lui Ceauşescu erau primăria, biserica, şcoala şi trei bănci populare – Lânaru, Scorniceşti şi Şuica.
Până după al doilea război mondial, în cea mai mare comună a judeţului Olt nu existau spital, dispensar, farmacie, oficiu poştal, librărie ori cinematograf. Nici măcar mori, cazane, postăvării sau tăbăcării. Simultan cu frecventarea şcolii primare de Niculina, Marin şi Nicolae Ceauşescu, printre ceilalţi fii de plugari învăţau şi o fată de perceptor, un băiat de croitor şi altul de cizmar. Tocmai cizmarul acela ar fi putut s-o recomande pe Niculina vreunui confrate de breaslă din Bucureşti.
În atelierul lui Alexandru Săndulescu din Calea Victoriei 89 ucenicise, de altfel, şi Nicolae Ceauşescu în primii trei ani de viaţă în Bucureşti (1929-1932), după cum declarase el însuşi Poliţiei. Iar profesia Niculinei, menţionată în fişa sa de cadre din 1945, este "rihtuitoare", nicidecum casnică. Putem deduce şi de aici că pe fata de 12-13 ani o încredinţaseră părinţii cuiva de încredere s-o ducă la Bucureşti. După cutumele vremii, ucenicia începea cu treburile casnice din casa meşterului, nevasta aceluia purtând de grijă hranei, ţinutei şi purtării viitorilor lucrători. Prin "muncile domestice" prestate în gospodărie se subînţelegea adesea şi plata uceniciei în meserie şi a traiului la oraş. Un troc al serviciilor din josul piramidei sociale a epocii.
O noutate după război a fost angajarea femeilor în fabrici, ateliere sau magazine. Deşi sunt plătite cu 40%, maximum 80% din salariul dat pentru aceeaşi muncă lucrătorului bărbat, condiţia de lucrătoare calificată e superioară celei de slujnică. "Meseria-i brăţară de aur" şi pe deasupra înseamnă suprema emancipare pentru ţăranca ajunsă-n oraş. Ştiind-o pe fata plecată de-acasă cu "pâinea" meseriei în mână, părinţii nu se mai tem că ar greşi pe "calea pierzaniei".
După război, nici căsătoria nu mai e ce fusese. Pentru a împiedica decăderea moravurilor şi în casta armatei, în 1931 s-a emis o lege care interzicea ofiţerilor să se căsătorească înainte de împlinirea a 25 de ani şi fără consimţământul scris al comandantului garnizoanei. Pentru viitoarea doamnă de ofiţer, legea prevedea şi cuantumul dotei, direct proporţional cu gradul mirelui. Fără zestrea prevăzută şi un "certificat de onorabilitate" – semnat de cinci respectabili capi de familie din localitatea natală a miresei, plus primarul –, cununia nu putea fi încheiată. Cealaltă castă, a preoţilor, menţinea de asemenea reguli clare. Începând cu acordul episcopiei pentru oficierea căsătoriei.
Se-ntâmpla des ca, la ţară, fetele "să fugă" de-acasă, convieţuind cu cel ales fără cununie. Dar la oraş apăruse deja "căsătoria pe încercate". Perechi de funcţionari, lucrători, intelectuali şi alte categorii de orăşeni de primă generaţie îşi luau câte-o cameră în chirie şi inventarul minimal al unui trai comun pe termen nelimitat. Mai excentrici, unii declarau presei că nu le mai pasă de obiceiul "depăşit" al căsătoriei. Alţii, mai mulţi, că n-au avut vreme de nuntă. Şi cei foarte mulţi că n-au bani pentru nuntă, nici pentru taxele impuse de Primărie. Motivul din care Niculina Ceauşescu şi Ştefan Rusescu au stat ani buni împreună, fără cununie, nu e ştiut.
Niculina din Scorniceşti, "cocoană" la Bucureşti
Copila din Scorniceşti a spălat vase, a cârpit, a primenit şi legănat copiii meşterului, a cărat cumpărături şi a dus comisioane. Când s-a "dezgheţat" suficient, au introdus-o în atelier să înveţe să croiască şi să coasă pielea încălţărilor. În jargonul cizmăriei, aceasta înseamnă a fi richtuitor. O meserie "de lux" după aprecierea ţăranului: ai de lucru şi iarna, şi vara; nu te bate, ca-n câmp, soarele ori ploaia; şi, te-ai făcut "cocoană" ori "domn" de oraş! În cizmăria de lux a lui Niculescu, unde-şi va aduce şi fraţii, l-a cunoscut, probabil, Niculina şi pe Ştefan Rusu (Rusescu) din Brăhăşeşti (Galaţi). După spusele unui nepot, s-a mutat apoi cu el într-o casă din zona Floreasca, o periferie a Capitalei pe-atunci. Căpătuit meşter cu atelier, Rusescu aduce "cocoanei" sale acasă altă copilă a unei neam mai sărman de la ţară. Această Elena (Lenuţa) din Brăhăşeşti va fi viitoarea nevastă a lui Marin Ceauşescu, băiatul cunoscut în casa unchiului şi mătuşii Rusescu. Se calificase şi ea cizmar în casa şi atelierul Rusescu după metoda Niculinei. Asemenea relaţii între femei şi bărbaţi, orăşeni noi şi rudele lor de la ţară sunt în spiritul epocii. După relatările Mihaelei Ceauşescu, fiica cea mare a lui Marin şi Elena, amândoi părinţii au iubit-o şi preţuit-o pe "tanti Niculina". Nevastă de consul cu misiuni la Praga şi Viena, Lenuţa din Brăhăşeşti a uitat şi ea repede de cizmărie. Dar sfaturilor gospodăreşti şi de viaţă ale mătuşii Niculina le-a dat curs totdeauna.
Doi ţărani: Andruţă Ceauşescu şi Ilie Moromete
În Capitală migrau de la sat "braţe superflue de muncă", "forţe intelectuale de mâna întâi" şi cei "cu anume vocaţie".
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/doi-tarani-andruta-ceausescu-si-ilie-moromete-578321.html
Confraţii literari ştiau că Nicolae Ceauşescu îl preţuia mult pe Marin Preda. Romanul său "Moromeţii", încununat cu marele Premiu de Stat în 1956, a fost desigur citit de secretarul CC Nicolae Ceauşescu. Dacă nu din curiozitate epistemică, fie şi numai pentru îndeplinirea sarcinii de partid de îmbogăţire continuă a culturii generale. Prin destrămarea casei lui Moromete a putut astfel retrăi însăşi istoria ruperii familiei sale. În aceeaşi vreme, şi la fel ca Andruţă Ceauşescu din Tătărăi-Scorniceşti, la 60 km depărtare, în Siliştea-Gumeşti, plugarul Tudor Călăraşu, botezat de fiul său în roman Ilie Moromete, îşi bătea capul cum s-o scoată la capăt cu cei opt copii – cinci băieţi şi trei fete. Între "fonciirea" ce trebuie periodic plătită pentru loturile cu care fusese împroprietărit şi hrana gurilor din casă, plugarul Moromete se ţine-ncleştat de pământ. Admite orice, doar să nu vândă din proprietate. În cele din urmă, cei trei băieţi din prima căsătorie pleacă la Bucureşti cu oile şi cu caii.
Vestea că flăcăii îi ieşiseră de sub ascultare – înţelegând să negustorească în beneficiul lor, nicidecum să trimită capului de familie banii –, i-o aduce lui Ilie Moromete un anume Scămosul. Un consătean mai original şi acesta deoarece abandonase plugul şi rariţa pentru negustoria de pene şi păsări cu circuitul Siliştea – Capitală. Într-un final, toţi trei băieţii lui Moromete se rostuiesc la Bucureşti: Paraschiv se califică sudor autogen, Nilă ajunge paznic de bloc, iar Achim, mic negustor, proprietar de "mic consum alimentar". Sparge tiparul rural şi prima noră a lui Ilie Moromete. Paraschiv şi-a luat o ţigancă de nevastă, fapt de neconceput acasă, în sat; aici, la oraş, cu avantajul sedentarizării bărbatului, după ea, în mahalaua bucureşteană. Singulară e însă aventura lui Niculae în Capitală. Copilul cel straniu şi fără de leac căzut în patima cărţii orbecăise destul (uneori fără alt loc de dormit, umblând cu tramvaiul, noapte de noapte) până la a ajunge corector de ziar, funcţionar la Institutul Central de Statistică şi, în cele din urmă, marele scriitor.
Saga familiei plugarului Moromete, cu alură de filozof peripatetic şi prestaţie maieutică în fierăria lui Iocan, e şi o miniatură a exodului rural românesc către oraş.
După recensământul din 1930, România Mare avea abia şase oraşe cu peste o sută de mii de locuitori: Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj şi Galaţi. În Capitală domiciliau 639.040 de cetăţeni, aproape dublu faţă de numărul bucureştenilor de la sfârşitul războiului. De unde-au venit oamenii care au dus la creşterea populaţiei Capitalei – se întreba economistul Virgil Madgearu într-o prelegere din ciclul "Sat şi oraş" susţinută în 27 martie 1927 la Institutul Social Român. Documentat cu literatura istoriografică, căci statistici sociale nu existau pentru Vechiul Regat, economistul conchide că până într-a doua jumătate a secolului XIX oraşele din aceste provincii istorice au fost centre de consum şi comerciale. Fără producţie proprie, nu puteau fi măcar socotite târguri de meşteşugari. Întemeiate de negustori şi alţi străini stabiliţi din interese diverse, printre satele româneşti, oraşele erau "insule alogene". Astfel "problema naţionalizării oraşelor" agită mult spiritele României Mari.
"Românizarea" oraşelor e numai una dintre dilemele modernizării României Mari. Din "statul agrar ţărănesc" poate deveni România un stat industrial? Nu, spune răspicat Virgil Madgearu, întemeindu-şi răspunsul pe "condiţii naturale". Întâi pentru că puţini moşieri şi-au investit sumele primite ca despăgubire pentru moşii în industrie ori în afaceri. Nici în progresul productivităţii agrare nu-şi făceau oamenii speranţe consistente. Căci toată România Mare avea în 1920 doar 1.500 agronomi, 635 medici veterinari şi 950 ingineri publici. Cât despre pseudoburghezi (economişti, ingineri, avocaţi, doctori, profesori, ofiţeri etc.) slabă nădejde de iniţiative private: chiar în 1942, an de greu război, 80% dintre ei trăiau din bugetul statului.
De altfel, la recensământul din 1930 populaţia României prezenta, după gradul de instrucţie, următoarele particularităţi: absolvenţi de învăţământ secundar (gimnaziu) – 8,6% din totalul cetăţenilor români; cu şcoală profesională – 3,2%; învăţământ univesitar 1,1%; alte şcoli superioare – 0,5%. Şi de aici, probabil, exagerarea valorii omului învăţat, în detrimentului celui lucrativ ce-a dăinuit şi în regimul comunist.
După război, ţărani din Ardeal şi Banat se duc în America. Şi să nu fi venit regăţenii în Capitală?! Categoriile de emigranţi la oraş Madgearu le descrie astfel în conferinţa sa: "În primul rând braţele superflue, lipsite de orice pregătire specială, care merg la oraşe ca să găsească prilejuri de muncă, în activitatea industrială sau în locurile de servicii personale în gospodăriile orăşeneşti, în speranţa să aibă o salarizare mai mare decât poate să le ofere agricultura în momentul când este prisos de braţe. Dar în afară de aceştia mai emigrează în oraşe şi mai ales în centrele inseminate de opulaţiune toate forţele intelectuale de mâna întâi, toţi acei din mijlocul satelor şi din centrele mici urbane, care simt în ei o vocaţiune şi caută posibilităţi de lărgire a sferei lor de activitate".
Primilor trei migranţi dintre copiii lui Andruţă li s-a deschis calea meşteşugului de cizmari. Florea (viitorul ziarist la Scînteia) a rupt-o apoi cu satul şi plugăria făcându-se chelner. Iar Nicu (viitorul Nicolae Andruţă, comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa), "mic negustor".
Al doilea fecior al plugarului Ceauşescu Andruţă şi-a presimţit o vocaţie specială în Capitală. De neînchipuit în satul de baştină precum uriaşul talent literar din înzestrarea fiului de plugar Moromete.
Lenevie turcească, desfrâu rusesc, josnicie fanariotă...
Pe seama orăşenilor şi a străinilor care au guvernat sau protejat ţara se trec toate păcatele ei: cică românii ar fi luat de la greci lipsa de bună credinţă în afaceri; de la prinţii fanarioţi, josnicia şi vanitatea amestecate; lenevia e turcească, iar desfrâul rusesc. Singuri francezii fiind recunoscuţi ca "adevăraţii părinţi şi educatori" ai culturii naţionale. Străinilor le atribuie cauza răului general şi Nae Ionescu. "Creierul de maimuţă al unei cea dintâi generaţii în ghete" a creat "un stat caraghios, trândav, incoerent, parazitar şi paralizant, sărăcind prin pretenţii înfumurate de mahalagiu parvenit o ţară dăruită de Dumnezeu cu toate bunurile pământeşti" scrie în 1932 cel ce se vrea a fi noul profet al românilor in-telectuali. O ţară minunat dăruită de Dumnezeu, dar cu "oameni îngrozitori", e clişeul relatărilor unui străin după călătoria în Capitală. "România e ca un om prost care a moştenit o mare avere, povesteşte unul dintre personajele Oliviei Manning din «Trilogia balcanică». Este toată risipită pe fleacuri. Ştiţi povestea pe care românii înşişi o spun despre ei: Dumnezeu când a făcut daruri popoarelor şi-a dat seama că-i dăduse României de toate: păduri, râuri, munţi, minerale, petrol şi pământ roditor. «Ha, a zis Dumnezeu, e prea mult!» Şi ca să echilibreze balanţa a pus aici cei mai îngrozitori oameni. Românii râd de asta – dar e într-adevăr o glumă tristă."
Citiţi mâine de ce nu se mai măritau, la oraş, fetele.
Scorniceştiul urma să devină un oraş agro-industrial model printre celelalte din ţară, după "indicaţiile" lui Nicolae Ceauşescu
Vestea că flăcăii îi ieşiseră de sub ascultare – înţelegând să negustorească în beneficiul lor, nicidecum să trimită capului de familie banii –, i-o aduce lui Ilie Moromete un anume Scămosul. Un consătean mai original şi acesta deoarece abandonase plugul şi rariţa pentru negustoria de pene şi păsări cu circuitul Siliştea – Capitală. Într-un final, toţi trei băieţii lui Moromete se rostuiesc la Bucureşti: Paraschiv se califică sudor autogen, Nilă ajunge paznic de bloc, iar Achim, mic negustor, proprietar de "mic consum alimentar". Sparge tiparul rural şi prima noră a lui Ilie Moromete. Paraschiv şi-a luat o ţigancă de nevastă, fapt de neconceput acasă, în sat; aici, la oraş, cu avantajul sedentarizării bărbatului, după ea, în mahalaua bucureşteană. Singulară e însă aventura lui Niculae în Capitală. Copilul cel straniu şi fără de leac căzut în patima cărţii orbecăise destul (uneori fără alt loc de dormit, umblând cu tramvaiul, noapte de noapte) până la a ajunge corector de ziar, funcţionar la Institutul Central de Statistică şi, în cele din urmă, marele scriitor.
Saga familiei plugarului Moromete, cu alură de filozof peripatetic şi prestaţie maieutică în fierăria lui Iocan, e şi o miniatură a exodului rural românesc către oraş.
După recensământul din 1930, România Mare avea abia şase oraşe cu peste o sută de mii de locuitori: Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj şi Galaţi. În Capitală domiciliau 639.040 de cetăţeni, aproape dublu faţă de numărul bucureştenilor de la sfârşitul războiului. De unde-au venit oamenii care au dus la creşterea populaţiei Capitalei – se întreba economistul Virgil Madgearu într-o prelegere din ciclul "Sat şi oraş" susţinută în 27 martie 1927 la Institutul Social Român. Documentat cu literatura istoriografică, căci statistici sociale nu existau pentru Vechiul Regat, economistul conchide că până într-a doua jumătate a secolului XIX oraşele din aceste provincii istorice au fost centre de consum şi comerciale. Fără producţie proprie, nu puteau fi măcar socotite târguri de meşteşugari. Întemeiate de negustori şi alţi străini stabiliţi din interese diverse, printre satele româneşti, oraşele erau "insule alogene". Astfel "problema naţionalizării oraşelor" agită mult spiritele României Mari.
"Românizarea" oraşelor e numai una dintre dilemele modernizării României Mari. Din "statul agrar ţărănesc" poate deveni România un stat industrial? Nu, spune răspicat Virgil Madgearu, întemeindu-şi răspunsul pe "condiţii naturale". Întâi pentru că puţini moşieri şi-au investit sumele primite ca despăgubire pentru moşii în industrie ori în afaceri. Nici în progresul productivităţii agrare nu-şi făceau oamenii speranţe consistente. Căci toată România Mare avea în 1920 doar 1.500 agronomi, 635 medici veterinari şi 950 ingineri publici. Cât despre pseudoburghezi (economişti, ingineri, avocaţi, doctori, profesori, ofiţeri etc.) slabă nădejde de iniţiative private: chiar în 1942, an de greu război, 80% dintre ei trăiau din bugetul statului.
De altfel, la recensământul din 1930 populaţia României prezenta, după gradul de instrucţie, următoarele particularităţi: absolvenţi de învăţământ secundar (gimnaziu) – 8,6% din totalul cetăţenilor români; cu şcoală profesională – 3,2%; învăţământ univesitar 1,1%; alte şcoli superioare – 0,5%. Şi de aici, probabil, exagerarea valorii omului învăţat, în detrimentului celui lucrativ ce-a dăinuit şi în regimul comunist.
După război, ţărani din Ardeal şi Banat se duc în America. Şi să nu fi venit regăţenii în Capitală?! Categoriile de emigranţi la oraş Madgearu le descrie astfel în conferinţa sa: "În primul rând braţele superflue, lipsite de orice pregătire specială, care merg la oraşe ca să găsească prilejuri de muncă, în activitatea industrială sau în locurile de servicii personale în gospodăriile orăşeneşti, în speranţa să aibă o salarizare mai mare decât poate să le ofere agricultura în momentul când este prisos de braţe. Dar în afară de aceştia mai emigrează în oraşe şi mai ales în centrele inseminate de opulaţiune toate forţele intelectuale de mâna întâi, toţi acei din mijlocul satelor şi din centrele mici urbane, care simt în ei o vocaţiune şi caută posibilităţi de lărgire a sferei lor de activitate".
Primilor trei migranţi dintre copiii lui Andruţă li s-a deschis calea meşteşugului de cizmari. Florea (viitorul ziarist la Scînteia) a rupt-o apoi cu satul şi plugăria făcându-se chelner. Iar Nicu (viitorul Nicolae Andruţă, comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa), "mic negustor".
Al doilea fecior al plugarului Ceauşescu Andruţă şi-a presimţit o vocaţie specială în Capitală. De neînchipuit în satul de baştină precum uriaşul talent literar din înzestrarea fiului de plugar Moromete.
Lenevie turcească, desfrâu rusesc, josnicie fanariotă...
Pe seama orăşenilor şi a străinilor care au guvernat sau protejat ţara se trec toate păcatele ei: cică românii ar fi luat de la greci lipsa de bună credinţă în afaceri; de la prinţii fanarioţi, josnicia şi vanitatea amestecate; lenevia e turcească, iar desfrâul rusesc. Singuri francezii fiind recunoscuţi ca "adevăraţii părinţi şi educatori" ai culturii naţionale. Străinilor le atribuie cauza răului general şi Nae Ionescu. "Creierul de maimuţă al unei cea dintâi generaţii în ghete" a creat "un stat caraghios, trândav, incoerent, parazitar şi paralizant, sărăcind prin pretenţii înfumurate de mahalagiu parvenit o ţară dăruită de Dumnezeu cu toate bunurile pământeşti" scrie în 1932 cel ce se vrea a fi noul profet al românilor in-telectuali. O ţară minunat dăruită de Dumnezeu, dar cu "oameni îngrozitori", e clişeul relatărilor unui străin după călătoria în Capitală. "România e ca un om prost care a moştenit o mare avere, povesteşte unul dintre personajele Oliviei Manning din «Trilogia balcanică». Este toată risipită pe fleacuri. Ştiţi povestea pe care românii înşişi o spun despre ei: Dumnezeu când a făcut daruri popoarelor şi-a dat seama că-i dăduse României de toate: păduri, râuri, munţi, minerale, petrol şi pământ roditor. «Ha, a zis Dumnezeu, e prea mult!» Şi ca să echilibreze balanţa a pus aici cei mai îngrozitori oameni. Românii râd de asta – dar e într-adevăr o glumă tristă."
Citiţi mâine de ce nu se mai măritau, la oraş, fetele.
Scorniceştiul urma să devină un oraş agro-industrial model printre celelalte din ţară, după "indicaţiile" lui Nicolae Ceauşescu
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/doi-tarani-andruta-ceausescu-si-ilie-moromete-578321.html
A fi cizmar era meserie de perspectivă
Încurajat de mama sa, Lixandra, Nicolae a plecat încântat să-şi facă un rost în Capitală.
Sursa :http://www.jurnalul.ro/special/special/a-fi-cizmar-era-meserie-de-perspectiva-578194.html
Copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari...! Aşa trebuie să fi oftat şi soţii Lixandra şi Andruţă Ceauşescu. Repetau, de fapt, o "vorbă bătrânească" despre îngrijorările părinteşti la vremea zborului din cuibul casei. După datinile locului, copiii părăseau familia, prin căsătorie, cu zestrea ce li se cuvine. Unul singur rămâne moştenitorul casei părinteşti şi stâlpul bătrâneţii părinţilor. Cu nouă copii, din oameni cu stare în sat, pe Ceauşeşti îi pândea sărăcia.
Se schimbaseră multe în anii de când "se luaseră" părinţii lui Ceauşescu până în vremea când se pregăteau de socrie. Spiritul anilor ’20 ai secolului precedent le-a apărut contemporanilor cel puţin pe-atât de bulversant şi apropiat sfârşitului lumii cât tenebrele globalizării, comunicării vituale terorismului internaţional, războiului atomic şi poluării din veacul nostru. Cotidianul l-au schimbat atunci petrolul şi electricitatea, sursele energetice ale celei de-a doua revoluţii industriale. Dovezile progresului ce hrăneau fantasmele micului burghez, funcţionarului, lucrătorului industrial şi ţăranului dus (măcar o dată) la oraş erau casa iluminată cu becuri şi încălzită cu gaz, tramvaiul cu motor electric, telegraful, maşinile cu motoare cu ardere internă, radioul.
Cel puţin prin accesul la asemenea informaţii, scorniceştenii erau oameni evoluaţi: distanţa de aproximativ 160 km dintre comuna lor şi capitala României Mari putea fi parcursă în câteva ceasuri. Puneau într-o paporniţă brânză şi ouă, câte o găină şi plecau să le vândă la Bucureşti. Fie cu trenul din Gara Potcoava, fie cu "cursa" de 15-20 de locuri a unui particular din Vlaici.
Dar în matca trebuinţelor şi deprinderilor fireşti de hrană, muncă, locuinţă, viaţa ţăranilor nu mergea către binele sperat. Economia casnică închisă, creşterea naturală a populaţiei, secătuirea pământului prin repetarea aceleiaşi culturi, parcelările prin succesiune, datoriile către stat pentru terenul cu care fuseseră împroprietăriţi, creşterea taxelor şi impozitelor, precum şi scăderea preţurilor la produsele agricole au avut efecte contrare celui scontat prin legea din 1919 de desfiinţare a marilor proprietăţi. În loc de consolidarea proprietăţii rurale şi crearea unei clase de mijloc de proprietari, ţăranii sărăcesc. Nu trebuia să fii comunist, nici măcar socialist ca să găseşti potrivită o "măsură grabnică" de obligare a ţăranilor să-şi adune la un loc proprietăţile şi alta de naţionalizare a bogăţiilor solului patriei în scopul prosperităţii generale.
Prin "legea Mihalache" din 1929 se deschide libera circulaţie a pământurilor dobândite prin împroprietărirea din urmă cu zece ani. Pământ vând mulţi de nevoie, însă puţini au bani de cumpărat. Astfel că spiritul antreprenorial cu care se vor lăuda noii înavuţiţi decurge, în genere, dintr-un statut ce include şi leafa de stat. Primari, perceptori, preoţi, notari şi învăţători ar fi fost grosul unei viitoare "burghezii rurale".
În 1928, Ion Mihalache era ministrul Agriculturii şi domeniilor, iar viitorul responsabil cu colectivizarea agriculturii din Partidul Comunist intrase în ultima clasă primară.
Atunci a-nvăţat şi câte ceva din istoria României. Fără reprezentări spaţiale şi temporare – căci şcolile nu aveau hărţi, nici copiii ceasuri acasă –, istoria spusă pentru copiii de şcoală primară era ca un şir de poveşti populare despre lupta binelui cu răul. Buni fuseseră ai noştri şi noi, cultul strămoşilor înflăcărând şi fortificând imaginarul colectiv.
Dar cum să mai afli cât au contat impresiile copilăriei atunci când cultul lui Ceauşescu va acoperi întregul panteon al străbunilor? Cu şcoala primară încheiată şi după toiul muncilor, băiatul de 11 ani a părăsit satul natal în toamna lui 1929. Mergea pe urma fraţilor mai mari, Niculina şi Marin, să-şi facă un rost la Bucureşti. Se ştia, povesteşte scorniceşteanul Constantin Neacşu, că dintre părinţi, Lixandra încurajase mai mult copiii să plece. Iar Nicolae a plecat încântat de gândul viitoarei lui calificări şi autonomii. Căci a fi cizmar atunci era "meserie de perspectivă".
Ţărăniştii au luptat înaintea comuniştilor cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor"
Alegerile din 1928 le-a câştigat Partidul Naţional Ţărănesc cu un scor excepţional – 77,76% din totalul voturilor. După fuziunea dintre Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Maniu şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat creat de Mihalache, ţărăniştii făceau apologia a ceea ce peste mai puţin de două decenii vor promite comuniştii: o "eră nouă". Prin "talpa ţării" însă, nu prin muncitori.
Micul Ceauşescu va fi auzit şi el atunci de politică, căci nu se poate ca liberalul Andruţă să nu fi expus şi acasă nişte opinii de "opozant". A combătut, probabil, şi stilul lui Mihalache din campania ţărănistă printre olteni. În tranşeele frontului din Mărăşti şi Oituz, învăţătorul din Topoloveni-Argeş, distins pentru vitejie cu Ordinul "Mihai Viteazul", proiectase cel mai radical partid românesc din epocă. Pe temeiul pământului promis de Regele Ferdinand soldaţilor după luptă şi cu nucleul adunat din învăţătorii mobilizaţi în război, Mihalache şi-a implementat vijelios partidul în Vechiul Regat. Prevedea prin programul său împărţirea moşiilor mari la ţărani şi eficientizarea exploatării prin crearea de "cooperative obşteşti". În satul de baştină, Topoloveni-Argeş, liderul partidului a înfiinţat o cooperativă-model, un cămin cultural, o şcoală agricolă şi o baie comunală.
Fapte trecute apoi sub tăcere de regimul comunist ce absolutiza exemplul colhozului sovietic. "Uitate" au fost şi celelalte amănunte ce-ar fi iscat "nepotrivite" comparaţii cu comuniştii. Precum semnul electoral al partidului lui Mihalache în campania din 1920 – secera. Ori manifestul lui mobilizator, compus din următoarele versuri:
Voi, ţărani, voi, harnici fraţi,
Numai secera votaţi
De nevoi mântuitoare
Şi pământ sub sfântul soare.
Voi, ţărani, veniţi cu noi
N-ascultaţi de cei ciocoi,
Şi nici de slugoii lor,
De coadele lor de topor.
Cine vrea dreptate-n ţară
Secera votează iară,
Cine-n ţară vrea lumină
Lângă seceră să vină.
Tot ce-i suflet voinicesc
E-n partidul ţărănesc.
Va veni însă nebănuita vreme când scorniceşteanul Nicolae Ceauşescu dirijează "lupta" cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor". Iar ţărănistul care militase pentru cooperative obşteşti va fi definitiv condamnat la închisoare. Dar nimeni nu cunoaşte viitorul!
Se schimbaseră multe în anii de când "se luaseră" părinţii lui Ceauşescu până în vremea când se pregăteau de socrie. Spiritul anilor ’20 ai secolului precedent le-a apărut contemporanilor cel puţin pe-atât de bulversant şi apropiat sfârşitului lumii cât tenebrele globalizării, comunicării vituale terorismului internaţional, războiului atomic şi poluării din veacul nostru. Cotidianul l-au schimbat atunci petrolul şi electricitatea, sursele energetice ale celei de-a doua revoluţii industriale. Dovezile progresului ce hrăneau fantasmele micului burghez, funcţionarului, lucrătorului industrial şi ţăranului dus (măcar o dată) la oraş erau casa iluminată cu becuri şi încălzită cu gaz, tramvaiul cu motor electric, telegraful, maşinile cu motoare cu ardere internă, radioul.
Cel puţin prin accesul la asemenea informaţii, scorniceştenii erau oameni evoluaţi: distanţa de aproximativ 160 km dintre comuna lor şi capitala României Mari putea fi parcursă în câteva ceasuri. Puneau într-o paporniţă brânză şi ouă, câte o găină şi plecau să le vândă la Bucureşti. Fie cu trenul din Gara Potcoava, fie cu "cursa" de 15-20 de locuri a unui particular din Vlaici.
Dar în matca trebuinţelor şi deprinderilor fireşti de hrană, muncă, locuinţă, viaţa ţăranilor nu mergea către binele sperat. Economia casnică închisă, creşterea naturală a populaţiei, secătuirea pământului prin repetarea aceleiaşi culturi, parcelările prin succesiune, datoriile către stat pentru terenul cu care fuseseră împroprietăriţi, creşterea taxelor şi impozitelor, precum şi scăderea preţurilor la produsele agricole au avut efecte contrare celui scontat prin legea din 1919 de desfiinţare a marilor proprietăţi. În loc de consolidarea proprietăţii rurale şi crearea unei clase de mijloc de proprietari, ţăranii sărăcesc. Nu trebuia să fii comunist, nici măcar socialist ca să găseşti potrivită o "măsură grabnică" de obligare a ţăranilor să-şi adune la un loc proprietăţile şi alta de naţionalizare a bogăţiilor solului patriei în scopul prosperităţii generale.
Prin "legea Mihalache" din 1929 se deschide libera circulaţie a pământurilor dobândite prin împroprietărirea din urmă cu zece ani. Pământ vând mulţi de nevoie, însă puţini au bani de cumpărat. Astfel că spiritul antreprenorial cu care se vor lăuda noii înavuţiţi decurge, în genere, dintr-un statut ce include şi leafa de stat. Primari, perceptori, preoţi, notari şi învăţători ar fi fost grosul unei viitoare "burghezii rurale".
În 1928, Ion Mihalache era ministrul Agriculturii şi domeniilor, iar viitorul responsabil cu colectivizarea agriculturii din Partidul Comunist intrase în ultima clasă primară.
Atunci a-nvăţat şi câte ceva din istoria României. Fără reprezentări spaţiale şi temporare – căci şcolile nu aveau hărţi, nici copiii ceasuri acasă –, istoria spusă pentru copiii de şcoală primară era ca un şir de poveşti populare despre lupta binelui cu răul. Buni fuseseră ai noştri şi noi, cultul strămoşilor înflăcărând şi fortificând imaginarul colectiv.
Dar cum să mai afli cât au contat impresiile copilăriei atunci când cultul lui Ceauşescu va acoperi întregul panteon al străbunilor? Cu şcoala primară încheiată şi după toiul muncilor, băiatul de 11 ani a părăsit satul natal în toamna lui 1929. Mergea pe urma fraţilor mai mari, Niculina şi Marin, să-şi facă un rost la Bucureşti. Se ştia, povesteşte scorniceşteanul Constantin Neacşu, că dintre părinţi, Lixandra încurajase mai mult copiii să plece. Iar Nicolae a plecat încântat de gândul viitoarei lui calificări şi autonomii. Căci a fi cizmar atunci era "meserie de perspectivă".
Ţărăniştii au luptat înaintea comuniştilor cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor"
Alegerile din 1928 le-a câştigat Partidul Naţional Ţărănesc cu un scor excepţional – 77,76% din totalul voturilor. După fuziunea dintre Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Maniu şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat creat de Mihalache, ţărăniştii făceau apologia a ceea ce peste mai puţin de două decenii vor promite comuniştii: o "eră nouă". Prin "talpa ţării" însă, nu prin muncitori.
Micul Ceauşescu va fi auzit şi el atunci de politică, căci nu se poate ca liberalul Andruţă să nu fi expus şi acasă nişte opinii de "opozant". A combătut, probabil, şi stilul lui Mihalache din campania ţărănistă printre olteni. În tranşeele frontului din Mărăşti şi Oituz, învăţătorul din Topoloveni-Argeş, distins pentru vitejie cu Ordinul "Mihai Viteazul", proiectase cel mai radical partid românesc din epocă. Pe temeiul pământului promis de Regele Ferdinand soldaţilor după luptă şi cu nucleul adunat din învăţătorii mobilizaţi în război, Mihalache şi-a implementat vijelios partidul în Vechiul Regat. Prevedea prin programul său împărţirea moşiilor mari la ţărani şi eficientizarea exploatării prin crearea de "cooperative obşteşti". În satul de baştină, Topoloveni-Argeş, liderul partidului a înfiinţat o cooperativă-model, un cămin cultural, o şcoală agricolă şi o baie comunală.
Fapte trecute apoi sub tăcere de regimul comunist ce absolutiza exemplul colhozului sovietic. "Uitate" au fost şi celelalte amănunte ce-ar fi iscat "nepotrivite" comparaţii cu comuniştii. Precum semnul electoral al partidului lui Mihalache în campania din 1920 – secera. Ori manifestul lui mobilizator, compus din următoarele versuri:
Voi, ţărani, voi, harnici fraţi,
Numai secera votaţi
De nevoi mântuitoare
Şi pământ sub sfântul soare.
Voi, ţărani, veniţi cu noi
N-ascultaţi de cei ciocoi,
Şi nici de slugoii lor,
De coadele lor de topor.
Cine vrea dreptate-n ţară
Secera votează iară,
Cine-n ţară vrea lumină
Lângă seceră să vină.
Tot ce-i suflet voinicesc
E-n partidul ţărănesc.
Va veni însă nebănuita vreme când scorniceşteanul Nicolae Ceauşescu dirijează "lupta" cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor". Iar ţărănistul care militase pentru cooperative obşteşti va fi definitiv condamnat la închisoare. Dar nimeni nu cunoaşte viitorul!
Sursa :http://www.jurnalul.ro/special/special/a-fi-cizmar-era-meserie-de-perspectiva-578194.html
18 mai 2011
Cum a vrut copilul Ceauşescu să dărâme casa părintească
Şi alte scurte istorii cu nunta şoarecilor, cipicii din cauciuc, icoanele mamelor, flăcăi bărbierindu-se fără oglindă...
Autor: LAVINIA BETEA
Deşi războiul a schimbat multe idei şi practici, viaţa cotidiană a satelor continuă pe vechea albie, şi tot domol. Românii erau judecaţi ca o rasă occidentală cu obiceiuri orientale, deşi între orăşeni şi săteni nimic nu pare a fi ceva comun.
În lumea rurală, pământul e privit ca singura sursă de bogăţie. Economia casnică închisă restrânge circulaţia mărfurilor la mici cantităţi şi reduse sortimente de produse alimentare şi de îmbrăcăminte... "Dacă aşa au trăit părinţii, aşa voi trăi şi eu", e justificarea perpetuării ciclurilor muncii şi sărbătorilor. Meşteşugarii tăbăcari şi cei care fac opinci au scos din îndatoririle casnice mai de demult aceste preocupări, dar torsul şi ţesutul rămân. La Scorniceşti, ca peste tot în nordul judeţului Olt, s-a menţinut până târziu portul naţional, confecţionat în casă. Ca stil, n-a fost un costum femeiesc sau bărbătesc caracteristic, ci o copiere amestecată a portului muscelean şi teleormănean. După război, tradiţia opincii a fost serios atacată de asaltul unor încălţări de cauciuc ieftine în formă de sandale şi cipici. Oamenii s-au repezit să le cumpere, dar cine-a purtat o singură dată aşa ceva nu mai vrea, amendează Anuarul Judeţului Olt din 1936 noile tendinţe.
Până la 7 ani, copilul Nicolae Ceauşescu a parcurs circuitul primar al învăţării sociale, mintea sa impregnându-se cu schemele gândirii, credinţelor şi memoriei colective, cu practicile şi deprinderile familiei. Plecat devreme de-acasă, n-a apucat să lege cu alţii de seama sa acele străvechi tovărăşii "de leat" ale adolescenţilor. Băieţii care se bărbiereau şi-n vremea tinereţii sale în satele olteneşti, adunându-se în grupuri mici duminica dimineaţa, îşi oglindeau deopotrivă chipurile şi sufletele unul într-altul. Nicolae Ceauşescu a părăsit satul fără să prindă vârsta "frăţiilor de cruce" ori a petrecerilor cu fete şi flăcăi. Scotomizarea afectelor în relaţiile cu ceilalţi, recomandată de etica "revoluţionarilor de profesie" comunişti, a fost, probabil, şi de aceea adoptată cu uşurinţă de ilegalistul şi mai apoi de liderul Ceauşescu ca practică a severei "tovărăşii".
Ca oricare ţărancă, Lixandra Ceauşescu şi-a dus copiii la biserică. "Omul cu frică de Dumnezeu" e "omul bun", modelul comunităţii rurale. După acea scurtă ucenicie spirituală din pruncie, obligaţia conştiinţei de-a frecventa regulat instituţia bisericii dispărea la bărbaţi. O vorbă de duh românească spune, de altfel, că românul merge de trei ori în viaţă la biserică: la botez şi la cununie – dus de alţii, şi la moarte, când merg alţii după el. Din indiferenţă faţă de instituţia bisericii a rodit sâmburele toleranţei religioase româneşti, de oriunde-ar fi venit credincioşii oprimaţi şi persecutaţi fiind îngăduiţi aici. În snoavele şi glumele românilor însă, preoţii lor ortodocşi ca şi străinii de alt neam sau credinţă – evrei, bulgari, unguri ori ţigani – sunt superior ironizaţi. Persiflaţi sunt şi orăşenii, prea lesne flataţi de "bunul-simţ" al omului de la sat. Şi umilinţa, şi supuşenia ţăranului sunt însă nesincere, aprecia Dumitru Drăghicescu despre firea românului din începutul veacului al XX-lea. "Bunul lui simţ" e-o strategie de aşteptare şi orientare spre calea de unde-i poate "pica norocul", ţăranul "fiind de felul lui foarte oportunist".
Viaţa satului a fost, până la regimul comunist, legată de religie. Ciclurile muncii şi tradiţiilor comunitare – vicleimul, irozii, colindele, ritualurile pascale, ale căsătoriei, naşterii şi morţii – sunt derivatele prăznuirii calendarului ortodox. Credinţele şi practicile individuale sunt însă legate de vrăji, descântece, faceri şi desfaceri. În superstiţiile lor, ţăranii sunt mai atenţi cu diavolul decât cu Dumnezeu, observa psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici. Iar speranţa norocului, urare ce însoţeşte oricare nouă stare sau activitate – de la strănut la încheierea târgului, de la salutul vecinului la urarea ursitoarelor –, este o mai puternică credinţă decât Raiul drept credincioşilor.
Cârciuma – deseori proprietate a primarului, deschisă-n clădirea primăriei – a fost însă inima comunităţii săteşti. De aceea, mai toţi aceia care ştiau scrie şi citi la ţară erau beţivi, menţiona Drăghicescu, recomandând închiderea crâşmelor de sărbători pentru a-i libera pe ţărani de multe şi rele năravuri.
Pietre de temelie în personalitatea lui Ceauşescu au fost şi câteva asemenea trăsături din firea românului. Viitorul lider al României a mimat "bunul-simţ" şi faţă de "bătrânii" partidului, şi faţă de sovietici, vădind apoi prin falsificarea istoriei nesinceritatea respectului şi supuşeniei afişate în tinereţe.
Mamei sale, Lixandra, i-a păstrat însă "amintire duioasă", confesându-se celorlalţi demnitari de partid şi că l-a dus la biserică. Pentru masa familiei autocratului comunist, de Paşti şi de Crăciun, se pregăteau bucatele tradiţionale. Ateu până-n clipa din urmă a vieţii, Ceauşescu a tolerat, cu indiferenţă, practicile religioase ale mamei şi fiicei sale. Cutumele festive rurale le-a pervertit însă în ritualurile sărbătorilor naţionalist-comuniste, dintre toate însă fiind mai atras de dansul păgân al Căluşului. Semnificat ca ritual dac al fertilităţii agrare, Căluşul – ce se juca în săptămâna Rusaliilor la Scorniceşti doar în satul Mogoşeşti – a fost ridicat, în vremea lui Ceauşescu, la rangul de brand al folclorului şi credinţelor româneşti.
O întâmplare, singura de altfel povestită celorlalţi demnitari de Ceauşescu, îl revelează altfel decât ceilalţi copii de seama sa. "Povestea – relatează Dumitru Popescu, fost ideolog al partidului despre liderul comunist – că pe la vreo 10 ani, după ce a băut un ţoi de ţuică, şi-a mobilizat fraţii să dărâme casa părintească. L-a descoperit tatăl sau nu ştiu cine şi l-a împiedicat. El şi-a susţinut însă intenţia, încercând să o şi justifice. Numai aşa vedea rezolvată problema aglomeraţiei filiale din micul sălaş părintesc."
Numai aşa, prin dărâmarea şi distrugerea ţării vechi, va vedea câţiva mai târziu începutul "vieţii noi".
De N ori femeie
Ţăranul independent, muncitor exclusiv al ogorului său propriu – care din cinci luni de febrilă muncă ar trebui să-şi întreţină familia întregul an – e prototipul satului. Şi mai dramatică e soarta soaţei sale, cu îndatoriri casnice fără răgaz. A te-ngriji de hrana numeroaselor guri, a purta grija neputincioşilor bătrâni şi copii, a ţine rânduiala casei, a adăpa şi sătura celelalte vietăţi din gospodărie sunt munci remarcate de ceilalţi membri ai familiei doar atunci când nesfârşitul lor ritm s-a întrerupt din motive peremptorii precum decesul sau boala. Nu puteau însă femeile ţese, coase, toarce, spăla, cârpi sau prăşi în orice zi din săptămână, căci în calendarul credinţelor româneşti sunt multe oprelişti. În afara celor legale, alte 140 de sărbători sunt împrăştiate printre cele 365 de zile ale anului, sub pretexte inventariate de folclorişti ca "nunta şoarecilor", "logodna păsărilor", "Marţea ciorilor", "sărbătoarea lupilor", "miercurea strâmbă" ş.a.m.d. Fetele sunt antrenate de mici pentru asemenea viaţă, însăşi Regina Maria consemnând în memoriile sale discriminarea de gen între sarcinile copiilor de la ţară. Dacă băieţilor le este îngăduit să se joace cu alţii de vârsta lor, pentru fetiţe se găseşte totdeauna ceva de făcut acasă. O dată cu măritişul, în Oltenia fata îşi pierde şi numele, bărbatul apelând-o cu "fa". Pe drum către târg ori pe uliţa satului, nevasta păşeşte totdeauna învelită-n broboadă, în urma lui. O axiomă a eticii tradiţionale spune că femeia bună e-aceea despre care gura satului n-a grăit nimic. E bine să fii bărbat, nu femeie, gândeşte astfel de mic fiul de ţăran. Dar strămutat la oraş, va păstra amintirea mamei ca pe-o icoană de sfântă hărăzită nesfârşitelor chinuri şi munci.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/cum-a-vrut-copilul-ceausescu-sa-darame-casa-parinteasca-577737.html
Autor: LAVINIA BETEA
Deşi războiul a schimbat multe idei şi practici, viaţa cotidiană a satelor continuă pe vechea albie, şi tot domol. Românii erau judecaţi ca o rasă occidentală cu obiceiuri orientale, deşi între orăşeni şi săteni nimic nu pare a fi ceva comun.
În lumea rurală, pământul e privit ca singura sursă de bogăţie. Economia casnică închisă restrânge circulaţia mărfurilor la mici cantităţi şi reduse sortimente de produse alimentare şi de îmbrăcăminte... "Dacă aşa au trăit părinţii, aşa voi trăi şi eu", e justificarea perpetuării ciclurilor muncii şi sărbătorilor. Meşteşugarii tăbăcari şi cei care fac opinci au scos din îndatoririle casnice mai de demult aceste preocupări, dar torsul şi ţesutul rămân. La Scorniceşti, ca peste tot în nordul judeţului Olt, s-a menţinut până târziu portul naţional, confecţionat în casă. Ca stil, n-a fost un costum femeiesc sau bărbătesc caracteristic, ci o copiere amestecată a portului muscelean şi teleormănean. După război, tradiţia opincii a fost serios atacată de asaltul unor încălţări de cauciuc ieftine în formă de sandale şi cipici. Oamenii s-au repezit să le cumpere, dar cine-a purtat o singură dată aşa ceva nu mai vrea, amendează Anuarul Judeţului Olt din 1936 noile tendinţe.
Până la 7 ani, copilul Nicolae Ceauşescu a parcurs circuitul primar al învăţării sociale, mintea sa impregnându-se cu schemele gândirii, credinţelor şi memoriei colective, cu practicile şi deprinderile familiei. Plecat devreme de-acasă, n-a apucat să lege cu alţii de seama sa acele străvechi tovărăşii "de leat" ale adolescenţilor. Băieţii care se bărbiereau şi-n vremea tinereţii sale în satele olteneşti, adunându-se în grupuri mici duminica dimineaţa, îşi oglindeau deopotrivă chipurile şi sufletele unul într-altul. Nicolae Ceauşescu a părăsit satul fără să prindă vârsta "frăţiilor de cruce" ori a petrecerilor cu fete şi flăcăi. Scotomizarea afectelor în relaţiile cu ceilalţi, recomandată de etica "revoluţionarilor de profesie" comunişti, a fost, probabil, şi de aceea adoptată cu uşurinţă de ilegalistul şi mai apoi de liderul Ceauşescu ca practică a severei "tovărăşii".
Ca oricare ţărancă, Lixandra Ceauşescu şi-a dus copiii la biserică. "Omul cu frică de Dumnezeu" e "omul bun", modelul comunităţii rurale. După acea scurtă ucenicie spirituală din pruncie, obligaţia conştiinţei de-a frecventa regulat instituţia bisericii dispărea la bărbaţi. O vorbă de duh românească spune, de altfel, că românul merge de trei ori în viaţă la biserică: la botez şi la cununie – dus de alţii, şi la moarte, când merg alţii după el. Din indiferenţă faţă de instituţia bisericii a rodit sâmburele toleranţei religioase româneşti, de oriunde-ar fi venit credincioşii oprimaţi şi persecutaţi fiind îngăduiţi aici. În snoavele şi glumele românilor însă, preoţii lor ortodocşi ca şi străinii de alt neam sau credinţă – evrei, bulgari, unguri ori ţigani – sunt superior ironizaţi. Persiflaţi sunt şi orăşenii, prea lesne flataţi de "bunul-simţ" al omului de la sat. Şi umilinţa, şi supuşenia ţăranului sunt însă nesincere, aprecia Dumitru Drăghicescu despre firea românului din începutul veacului al XX-lea. "Bunul lui simţ" e-o strategie de aşteptare şi orientare spre calea de unde-i poate "pica norocul", ţăranul "fiind de felul lui foarte oportunist".
Viaţa satului a fost, până la regimul comunist, legată de religie. Ciclurile muncii şi tradiţiilor comunitare – vicleimul, irozii, colindele, ritualurile pascale, ale căsătoriei, naşterii şi morţii – sunt derivatele prăznuirii calendarului ortodox. Credinţele şi practicile individuale sunt însă legate de vrăji, descântece, faceri şi desfaceri. În superstiţiile lor, ţăranii sunt mai atenţi cu diavolul decât cu Dumnezeu, observa psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici. Iar speranţa norocului, urare ce însoţeşte oricare nouă stare sau activitate – de la strănut la încheierea târgului, de la salutul vecinului la urarea ursitoarelor –, este o mai puternică credinţă decât Raiul drept credincioşilor.
Cârciuma – deseori proprietate a primarului, deschisă-n clădirea primăriei – a fost însă inima comunităţii săteşti. De aceea, mai toţi aceia care ştiau scrie şi citi la ţară erau beţivi, menţiona Drăghicescu, recomandând închiderea crâşmelor de sărbători pentru a-i libera pe ţărani de multe şi rele năravuri.
Pietre de temelie în personalitatea lui Ceauşescu au fost şi câteva asemenea trăsături din firea românului. Viitorul lider al României a mimat "bunul-simţ" şi faţă de "bătrânii" partidului, şi faţă de sovietici, vădind apoi prin falsificarea istoriei nesinceritatea respectului şi supuşeniei afişate în tinereţe.
Mamei sale, Lixandra, i-a păstrat însă "amintire duioasă", confesându-se celorlalţi demnitari de partid şi că l-a dus la biserică. Pentru masa familiei autocratului comunist, de Paşti şi de Crăciun, se pregăteau bucatele tradiţionale. Ateu până-n clipa din urmă a vieţii, Ceauşescu a tolerat, cu indiferenţă, practicile religioase ale mamei şi fiicei sale. Cutumele festive rurale le-a pervertit însă în ritualurile sărbătorilor naţionalist-comuniste, dintre toate însă fiind mai atras de dansul păgân al Căluşului. Semnificat ca ritual dac al fertilităţii agrare, Căluşul – ce se juca în săptămâna Rusaliilor la Scorniceşti doar în satul Mogoşeşti – a fost ridicat, în vremea lui Ceauşescu, la rangul de brand al folclorului şi credinţelor româneşti.
O întâmplare, singura de altfel povestită celorlalţi demnitari de Ceauşescu, îl revelează altfel decât ceilalţi copii de seama sa. "Povestea – relatează Dumitru Popescu, fost ideolog al partidului despre liderul comunist – că pe la vreo 10 ani, după ce a băut un ţoi de ţuică, şi-a mobilizat fraţii să dărâme casa părintească. L-a descoperit tatăl sau nu ştiu cine şi l-a împiedicat. El şi-a susţinut însă intenţia, încercând să o şi justifice. Numai aşa vedea rezolvată problema aglomeraţiei filiale din micul sălaş părintesc."
Numai aşa, prin dărâmarea şi distrugerea ţării vechi, va vedea câţiva mai târziu începutul "vieţii noi".
De N ori femeie
Ţăranul independent, muncitor exclusiv al ogorului său propriu – care din cinci luni de febrilă muncă ar trebui să-şi întreţină familia întregul an – e prototipul satului. Şi mai dramatică e soarta soaţei sale, cu îndatoriri casnice fără răgaz. A te-ngriji de hrana numeroaselor guri, a purta grija neputincioşilor bătrâni şi copii, a ţine rânduiala casei, a adăpa şi sătura celelalte vietăţi din gospodărie sunt munci remarcate de ceilalţi membri ai familiei doar atunci când nesfârşitul lor ritm s-a întrerupt din motive peremptorii precum decesul sau boala. Nu puteau însă femeile ţese, coase, toarce, spăla, cârpi sau prăşi în orice zi din săptămână, căci în calendarul credinţelor româneşti sunt multe oprelişti. În afara celor legale, alte 140 de sărbători sunt împrăştiate printre cele 365 de zile ale anului, sub pretexte inventariate de folclorişti ca "nunta şoarecilor", "logodna păsărilor", "Marţea ciorilor", "sărbătoarea lupilor", "miercurea strâmbă" ş.a.m.d. Fetele sunt antrenate de mici pentru asemenea viaţă, însăşi Regina Maria consemnând în memoriile sale discriminarea de gen între sarcinile copiilor de la ţară. Dacă băieţilor le este îngăduit să se joace cu alţii de vârsta lor, pentru fetiţe se găseşte totdeauna ceva de făcut acasă. O dată cu măritişul, în Oltenia fata îşi pierde şi numele, bărbatul apelând-o cu "fa". Pe drum către târg ori pe uliţa satului, nevasta păşeşte totdeauna învelită-n broboadă, în urma lui. O axiomă a eticii tradiţionale spune că femeia bună e-aceea despre care gura satului n-a grăit nimic. E bine să fii bărbat, nu femeie, gândeşte astfel de mic fiul de ţăran. Dar strămutat la oraş, va păstra amintirea mamei ca pe-o icoană de sfântă hărăzită nesfârşitelor chinuri şi munci.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/cum-a-vrut-copilul-ceausescu-sa-darame-casa-parinteasca-577737.html
Nea Andruţă Ceauşescu a fost primar liberal, iar fratele Florea, legionar
Mai-marele peste colectivizarea agriculturii i-a plătit tatălui său boii băgaţi în CAP-ul "Drumul lui Lenin – Scorniceşti".
Spiritul secolului al XX-lea de "epocă a mulţimilor" a pătruns în Răsăritul Europei prin efectele primei conflagraţii mondiale. Gustave Le Bon îl anunţase în "Psihologia mulţimilor" (1895) prin două schimbări însemnate: se vor distruge credinţele politice, sociale şi religioase ce-au plămădit civilizaţia europeană tradiţională; iar descoperirile moderne din ştiinţă şi industrie vor genera condiţii de existenţă şi gândire cu desăvârşire noi.
Prăbuşirea împărăţiilor, principiile autodeterminării naţiunilor promovate de preşedintele american Woodrow Wilson pe baza cărora s-au încheiat tratatele de pace după război, revoluţia bolşevică izbutită în Rusia şi cea nereuşită din Ungaria au fost premisele benefice ale întemeierii României Mari. Convingerea că trăiesc într-o ţară mare – a zecea ca teritoriu şi a opta ca populaţie între ţările Europei – şi optimismul generat de noile reforme amprentează mentalitatea românilor. Răni deschise sau cicatrice sensibile erau pierderea tezaurului Băncii Naţionale a României depozitat în Rusia ţaristă, distrugerile şi victimele războiului. 339.000 de morţi, 200.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri a fost bilanţul negru al tinerei Românii Mari.
În tranşeele, marşurile şi înfruntările pe viaţă şi moarte, ţăranii-soldaţi dobândiseră noi reprezentări de sine şi ale comunităţii naţionale. Cuvinte precum patriotism, patrie, conducător, politică intră în gândirea socială şi vocabularul activ prin ordinele şi acţiunile de front. Războiul a întronat practici şi simboluri noi în satele româneşti: bisericile şi primăriile celebrează fiii comunităţii decedaţi pe front, eroilor înălţându-li-se monumente şi troiţe. Istoria presei în mediul rural e legată tot de război: din ziare, ţăranii aflau care sunt morţii, răniţii ori dispăruţii din satul lor.
Spre sfârşitul lui 1918, Regele Ferdinand a decretat reforma agrară şi votul universal. Au fost desfiinţate cu acest prilej marile proprietăţi şi s-a "lărgit" dreptul la vot. Dacă înainte un deputat era votat de circa 400 de cetăţeni, după 1918 un loc în Parlament se obţine prin sufragiul a 125 ori mai mulţi alegători decât înainte. În pofida exagerărilor (negative în regimul comunist şi pozitive după aceea), democraţia din perioada României Mari nu este compatibilă cu semnificaţiile ei actuale, în "universalitatea" votului din 1918 nefiind, bunăoară, cuprinse femeile. Ţăranii vin însă în priză directă cu politicienii. Ba unii, precum Andruţă Ceauşescu din Tătărăi-Scorniceşti, îşi exersează şi potenţialul de-a fi ales. Căci Andruţă făcuse politică liberală, după cum declară fiul său Nicolae cadriştilor partidului în 1945. Şi nu era ceva de lăudat, în locul lui, cu asta.
Nea Andruţă a fost liberal, confirmă Constantin Neacşu, fost primar în Scorniceşti. Din amintirile de familie, Emil Bărbulescu a aflat că bunicul său a fost, scurtă vreme, chiar primar liberal. După el a venit unul Neamţu, ţărănist care avea Primărie în casă. Se pare că microbul politicii stăruia în familia Ceauşeştilor, căci şi al cincilea născut, Florea, viitorul ziarist la oficiosul partidului comunist, făcuse politică în tinereţe. Tocmai la legionari, fapt specificat de asemenea de Nicolae Ceauşescu în prima sa fişă de cadre. "În toate momentele, Florea a făcut notă discordantă, ştie Constantin Neacşu. Era foarte tânăr, convingeri nu putea să aibă, iar pătimaş n-a fost nici în credinţa comunistă. A vrut să-i facă în necaz lui Nea Andruţă şi să fie altfel decât ceilalţi. Aici au fost foarte mulţi liberali şi puţini legionari. Dar au fost şi comunişti. Prin 1937, la Mogoşeşti fuseseră 29 de comunişti, iar la Bircii, alţi 6."
Adevăr sau legendă? Căci istoria comunei a fost remodelată mai cu atenţie decât monografiile altor localităţi. Ridicat la rangul de somitate a breslei, istoricul Ion Spălăţelu a plasat în "vatra de istorie" a Scorniceştiului natal fapte şi interpretări după statura "celui mai iubit fiu al poporului". Cum ar fi, bunăoară, interesul, admiraţia şi entuziasmul consătenilor faţă de eroismul adolescentului comunist Nicolae Ceauşescu. "Acasă, la Scorniceşti, toată lumea urmărea zi de zi" procesul de la Braşov din 1936, inventează cronicarul o realitate străină înşişi părinţilor viitorului dictator.
Ce-a făcut liberalul Andruţă Ceauşescu nu s-a păstrat în memoria comunităţii. De altfel, însăşi data naşterii sale e greu de precizat. După unii biografii, tatăl lui Ceauşescu s-a născut în 1886, după Registrul de Stare civilă ce consemnează naşterea viitorului preşedinte al României în 1893, iar după propriul buletin, în 1890. La negocierea politică însă, Andruţă Ceauşescu pare-a fi fost straşnic. În folclorul local al colectivizării, fostul liberal face figura poznaşului Păcală. La 6 august 1950, când s-a inaugurat CAP-ul "Drumul lui Lenin-Scorniceşti", în fruntea celor 52 de ţărani fondatori îşi mâna carul cu boi tocmai Andruţă. De altfel, a şi lucrat în CAP ca "şef de atelaj" la boii lui. Curând însă, tot satul aflase - povesteşte prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu, fost medic de circumscripţie la Mărgineni-Scorniceşti - că, pentru a-şi convinge tatăl să devină "exemplu mobilizator", fiul responsabil din partea partidului pe judeţul Olt cu colectivizarea i-a plătit boii. "Ţi-am dat gratis odată doi boi, dar pe ăştia dă-mi banii de la colectivul tău", ar fi zis Nea Andruţă, iar Nicolae Ceauşescu s-a executat.
Ţăranii, liberalismul şi liderii carismatici
În 1919, când primul Parlament al României Mari îşi începe activitatea, comunişti nu existau încă în ţară. Policromia stărilor, veşmintelor şi discursurilor deputaţilor a fost însă impresionantă pentru cetăţenii vremii. "Parlamentul votului universal are aspectul cel mai democratic şi cel mai neaşteptat, cum e şi firesc, scria Universul. Fracurile şi piepturile albe ale «vechilor partide» stau alături de sumane şi iţari, alături de căciuli ţinute sfios în mână. (...) Ţărăniştii, îmbrăcaţi cam ca acasă, care cu ilicul, care cu sumanul şi cu cizmele, s-au aşezat cuminţi la locul lor şi privesc cu interes împrejur." Noutăţi de văzut şi citit la oraş, deşi campania electorală fusese o culme a divertismentului şi în mediul rural. Dacă politicianul ostenea patru până la şase săptămâni în campanie electorală înaintea războiului, vizitându-şi alegătorii acasă, după reforma electorală s-a văzut nevoit să cutreiere satele primărie cu primărie şi cârciumă după cârciumă. Aşa se face că primul lider carismatic al României Mari poate fi socotit Alexandru Averescu, generalul pe seama căruia au fost puse victoriile de la Mărăşti şi Oituz şi creatorul Partidului Poporului. În toamna lui 1919, generalul stârnea impresionante reacţii emoţionale. Causticul Argetoianu va lăsa în memoriile sale o descriere a delirului ce începea cu cioporul fruntaşilor şi icoanele bisericii din capul satului. Scenariul se repeta ca la poruncă: de-o parte şi de cealaltă a uliţei principale, sătenii cădeau în genunchi, iar femeile plângeau, suspinând rugăciunea "Ţine-l, Doamne, ţine-l, pentru mântuirea noastră!...". Guvernarea Partidului Poporului (martie 1920-decembrie 1921), ce promisese "primenire morală", precum şi zece pogoane de pământ "fiecăruia", a spulberat "mitul Averescu". În 1922 au fost votaţi liberalii. Cuvintele "liberal" şi "libertate" îi fascinau pe românii puternic atraşi atunci de orice noutate politică, conceptul liberalismului fiind prin aceasta un element de succes politic. De liberalism profită însă societăţile avansate, căci pe cele înapoiate le omoară, opina sociologul Dumitru Drăghicescu.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/nea-andruta-ceausescu-a-fost-primar-liberal-iar-fratele-florea-legionar-577605.html
Spiritul secolului al XX-lea de "epocă a mulţimilor" a pătruns în Răsăritul Europei prin efectele primei conflagraţii mondiale. Gustave Le Bon îl anunţase în "Psihologia mulţimilor" (1895) prin două schimbări însemnate: se vor distruge credinţele politice, sociale şi religioase ce-au plămădit civilizaţia europeană tradiţională; iar descoperirile moderne din ştiinţă şi industrie vor genera condiţii de existenţă şi gândire cu desăvârşire noi.
Prăbuşirea împărăţiilor, principiile autodeterminării naţiunilor promovate de preşedintele american Woodrow Wilson pe baza cărora s-au încheiat tratatele de pace după război, revoluţia bolşevică izbutită în Rusia şi cea nereuşită din Ungaria au fost premisele benefice ale întemeierii României Mari. Convingerea că trăiesc într-o ţară mare – a zecea ca teritoriu şi a opta ca populaţie între ţările Europei – şi optimismul generat de noile reforme amprentează mentalitatea românilor. Răni deschise sau cicatrice sensibile erau pierderea tezaurului Băncii Naţionale a României depozitat în Rusia ţaristă, distrugerile şi victimele războiului. 339.000 de morţi, 200.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri a fost bilanţul negru al tinerei Românii Mari.
În tranşeele, marşurile şi înfruntările pe viaţă şi moarte, ţăranii-soldaţi dobândiseră noi reprezentări de sine şi ale comunităţii naţionale. Cuvinte precum patriotism, patrie, conducător, politică intră în gândirea socială şi vocabularul activ prin ordinele şi acţiunile de front. Războiul a întronat practici şi simboluri noi în satele româneşti: bisericile şi primăriile celebrează fiii comunităţii decedaţi pe front, eroilor înălţându-li-se monumente şi troiţe. Istoria presei în mediul rural e legată tot de război: din ziare, ţăranii aflau care sunt morţii, răniţii ori dispăruţii din satul lor.
Spre sfârşitul lui 1918, Regele Ferdinand a decretat reforma agrară şi votul universal. Au fost desfiinţate cu acest prilej marile proprietăţi şi s-a "lărgit" dreptul la vot. Dacă înainte un deputat era votat de circa 400 de cetăţeni, după 1918 un loc în Parlament se obţine prin sufragiul a 125 ori mai mulţi alegători decât înainte. În pofida exagerărilor (negative în regimul comunist şi pozitive după aceea), democraţia din perioada României Mari nu este compatibilă cu semnificaţiile ei actuale, în "universalitatea" votului din 1918 nefiind, bunăoară, cuprinse femeile. Ţăranii vin însă în priză directă cu politicienii. Ba unii, precum Andruţă Ceauşescu din Tătărăi-Scorniceşti, îşi exersează şi potenţialul de-a fi ales. Căci Andruţă făcuse politică liberală, după cum declară fiul său Nicolae cadriştilor partidului în 1945. Şi nu era ceva de lăudat, în locul lui, cu asta.
Nea Andruţă a fost liberal, confirmă Constantin Neacşu, fost primar în Scorniceşti. Din amintirile de familie, Emil Bărbulescu a aflat că bunicul său a fost, scurtă vreme, chiar primar liberal. După el a venit unul Neamţu, ţărănist care avea Primărie în casă. Se pare că microbul politicii stăruia în familia Ceauşeştilor, căci şi al cincilea născut, Florea, viitorul ziarist la oficiosul partidului comunist, făcuse politică în tinereţe. Tocmai la legionari, fapt specificat de asemenea de Nicolae Ceauşescu în prima sa fişă de cadre. "În toate momentele, Florea a făcut notă discordantă, ştie Constantin Neacşu. Era foarte tânăr, convingeri nu putea să aibă, iar pătimaş n-a fost nici în credinţa comunistă. A vrut să-i facă în necaz lui Nea Andruţă şi să fie altfel decât ceilalţi. Aici au fost foarte mulţi liberali şi puţini legionari. Dar au fost şi comunişti. Prin 1937, la Mogoşeşti fuseseră 29 de comunişti, iar la Bircii, alţi 6."
Adevăr sau legendă? Căci istoria comunei a fost remodelată mai cu atenţie decât monografiile altor localităţi. Ridicat la rangul de somitate a breslei, istoricul Ion Spălăţelu a plasat în "vatra de istorie" a Scorniceştiului natal fapte şi interpretări după statura "celui mai iubit fiu al poporului". Cum ar fi, bunăoară, interesul, admiraţia şi entuziasmul consătenilor faţă de eroismul adolescentului comunist Nicolae Ceauşescu. "Acasă, la Scorniceşti, toată lumea urmărea zi de zi" procesul de la Braşov din 1936, inventează cronicarul o realitate străină înşişi părinţilor viitorului dictator.
Ce-a făcut liberalul Andruţă Ceauşescu nu s-a păstrat în memoria comunităţii. De altfel, însăşi data naşterii sale e greu de precizat. După unii biografii, tatăl lui Ceauşescu s-a născut în 1886, după Registrul de Stare civilă ce consemnează naşterea viitorului preşedinte al României în 1893, iar după propriul buletin, în 1890. La negocierea politică însă, Andruţă Ceauşescu pare-a fi fost straşnic. În folclorul local al colectivizării, fostul liberal face figura poznaşului Păcală. La 6 august 1950, când s-a inaugurat CAP-ul "Drumul lui Lenin-Scorniceşti", în fruntea celor 52 de ţărani fondatori îşi mâna carul cu boi tocmai Andruţă. De altfel, a şi lucrat în CAP ca "şef de atelaj" la boii lui. Curând însă, tot satul aflase - povesteşte prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu, fost medic de circumscripţie la Mărgineni-Scorniceşti - că, pentru a-şi convinge tatăl să devină "exemplu mobilizator", fiul responsabil din partea partidului pe judeţul Olt cu colectivizarea i-a plătit boii. "Ţi-am dat gratis odată doi boi, dar pe ăştia dă-mi banii de la colectivul tău", ar fi zis Nea Andruţă, iar Nicolae Ceauşescu s-a executat.
Ţăranii, liberalismul şi liderii carismatici
În 1919, când primul Parlament al României Mari îşi începe activitatea, comunişti nu existau încă în ţară. Policromia stărilor, veşmintelor şi discursurilor deputaţilor a fost însă impresionantă pentru cetăţenii vremii. "Parlamentul votului universal are aspectul cel mai democratic şi cel mai neaşteptat, cum e şi firesc, scria Universul. Fracurile şi piepturile albe ale «vechilor partide» stau alături de sumane şi iţari, alături de căciuli ţinute sfios în mână. (...) Ţărăniştii, îmbrăcaţi cam ca acasă, care cu ilicul, care cu sumanul şi cu cizmele, s-au aşezat cuminţi la locul lor şi privesc cu interes împrejur." Noutăţi de văzut şi citit la oraş, deşi campania electorală fusese o culme a divertismentului şi în mediul rural. Dacă politicianul ostenea patru până la şase săptămâni în campanie electorală înaintea războiului, vizitându-şi alegătorii acasă, după reforma electorală s-a văzut nevoit să cutreiere satele primărie cu primărie şi cârciumă după cârciumă. Aşa se face că primul lider carismatic al României Mari poate fi socotit Alexandru Averescu, generalul pe seama căruia au fost puse victoriile de la Mărăşti şi Oituz şi creatorul Partidului Poporului. În toamna lui 1919, generalul stârnea impresionante reacţii emoţionale. Causticul Argetoianu va lăsa în memoriile sale o descriere a delirului ce începea cu cioporul fruntaşilor şi icoanele bisericii din capul satului. Scenariul se repeta ca la poruncă: de-o parte şi de cealaltă a uliţei principale, sătenii cădeau în genunchi, iar femeile plângeau, suspinând rugăciunea "Ţine-l, Doamne, ţine-l, pentru mântuirea noastră!...". Guvernarea Partidului Poporului (martie 1920-decembrie 1921), ce promisese "primenire morală", precum şi zece pogoane de pământ "fiecăruia", a spulberat "mitul Averescu". În 1922 au fost votaţi liberalii. Cuvintele "liberal" şi "libertate" îi fascinau pe românii puternic atraşi atunci de orice noutate politică, conceptul liberalismului fiind prin aceasta un element de succes politic. De liberalism profită însă societăţile avansate, căci pe cele înapoiate le omoară, opina sociologul Dumitru Drăghicescu.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/nea-andruta-ceausescu-a-fost-primar-liberal-iar-fratele-florea-legionar-577605.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)