“Cine nu sare, cine nu sare / Ori este gabor/ Ori e prost de moare”. Așa se strigă pe stadioane. Dar drama a zeci de mii de oameni a transformat rivalitatea suporteri – jandarmi într-un armistițiu al durerii și al pîinii
de Cătălin Tolontan și Raed Krishan(din Movila Oii și Cotu Ciorii – Buzău)
Față în față
Imagini și fapte dintr-o lume care s-a întors cu fundul în sus și încearcă să nu se ducă naibii
“Hai, măi băiatule, înfige ranga!”. Jandarmul și ultrasul sînt la 30 de centimetri unul de altul. Fețele lor își azvîrlă aburul pînă li se condensează privirea. Acum cîteva minute, doi jandarmi și doi suporteri au fost la un pas să se încaiere într-un cîmp de zăpadă.Exploratorii polari i-au spus “Nebunia albă”. Oamenii își pierd reperele.
“Dă tare cu ranga!”, șuieră jandarmul către tînărul care ține fierul cu ambele mîini. Îl provoacă. Tensiunea se ridică deasupra, suflată de vînt, miroase a zăpadă și a îndîrjire, pînă cînd, dintr-o dată, poarta cedează de la balamale!!!
Uriașa glorie
Amîndoi slobozesc un țipăt de copii, au reușit, pe toate alea sfinte, pe hainele lor ude, pe mîinile lor roșii și pe femeile lor calde care-i așteaptă acasă că au reușit! Un jandarm și un suporter au spart o poartă! Li se alătură alte mîini de jandarmi și de suporteri.
Poarta e ridicată peste capete, purtată ca un trofeu glorios, și aruncată trufaș într-o parte. O uriașă victorie inutilă împotriva furtunii care reîncepe. O casă poate fi deszăpezită, dar numai atunci cînd vor veni plugurile. O casă din cele peste 20.000 în care 60.000 de oameni tremură în România polară.
Polul Nord este la Focșani, iar cel Sud nițel mai jos de Buzău. “Aici, în Buzău, vîntul bate de două ori pe an. O dată 6 luni dinspre nord-est și a doua oară, tot 6 luni, dinspre sud”, spune Florin Micheten, șeful jandarmilor din Buzău. E bună, dar acum e groasă!
La 7 dimineața, harta de pe peretele biroului său e plină de buricele transpirate ale degetelor. O fi transpirația puturoasă de aseară sau cea proaspătă de dimineață? Nimeni nu mai știe. Oamenii lucrează două zile da, două nu, șefii bagă permanență, asta-i treaba.
Un jandarm cîștigă 1.200 – 1.400 de lei, un șef ceva mai mult, dar și unul, și altul și-au pierdut cam 40% din salariu și “25% din echipament“.”Da, ne-au tăiat și din bocanci”, povestesc ei, amuzați și aglomerați în autospeciala care-i mînă în comunele izolate.
Și-au pus doi-trei pantaloni pe ei, glugi, măști și cagule. Uniformele arată bine, sînt curate, “chiar dacă anu’ trecut ne-au sărit”. De regulă, echipamentul se schimba anual, dar anul trecut uniformele noi au lipsit.Li s-a luat un an și li s-a dat o iarnă.
Cele două feluri de oameni
Ajungem în comuna Cilibia. Drumul a fost eliberat de drumari, cei peste 100 de jandarmi sînt întîmpinați în centru de o ceată de localnici rromi care se ițesc de după movilele de zăpadă după ajutoare. “Îl trosnesc”, zice unul. Nu mai e loc de corectitudine politică. De fapt, legătura e alta și nu are nici o treabă cu rasa, sexul sau îmbrăcămintea.
“Sînt foarte mulți cei care așteaptă și nu-și ajută nici măcar rudele. Nervii ne apucă atunci cînd vedem tineri care stau și bătrîni care fac și ei tot ce pot!”.
Așa îi împart bărbații și femeile în uniformă pe cei cărora le distribuie efort și ajutoare. În nesimțiți și oameni de bun-simț. Ambele categorii de localnici se unesc, însă, în suferință.
Nămeții sînt imprevizibili. Pătrunzi în cîte un sat unde, în centru, totul pare cumva cumsecade, o iarnă, acolo, și ea, numai că, doar două străzi mai încolo, ruta dispare, lăsînd loc unui sus-jos alb, fără criterii și fără speranță. Vîntul a atașat tumore de zăpadă pe trupurile comunelor dintre Buzău și Brăila.
Mai ales marginile de sat sînt poetice ca-n Esenin, dar practic s-au trezit aruncate într-o mașină de spălat dementă, care amestecă oameni, case și roza vînturilor.
De sus ninge frumos. Jos, vezi un tetraedru cărămiziu. Arată ca piramidă, dar e acoperișului unei case. La ea se ajunge coborînd trepte sculptate cu năduf în zăpadă înghețată. Se intră printr-un fel de veceu. Stăpînul casei deschide ușa principală. În spatele ei, o ușă de zăpadă, cu modelul șocului imprimat pe ea! Pe pereți, stalactite de zăpadă. Locuința e rece și înșelătoare ca o sală a oglinzilor. Unde naiba e lumea și ce căutăm în această farsă?”
Zăpada a intrat în casă întîi prin spațiile de la priză și apoi ne-am trezit cu ea peste tot”
Localnic Cotu Ciorii
Țicniții de la capătul lumii
Există un personaj în Jules Verne, căpitanul Hatteras, un nebun care și-a făcut un fort din gheață acolo unde se termina lumea. Au apărut suporterii, nu mai e timp de patetisme literare! Deși, vorba lor, “hai, frate, că sîntem mai citiți ca voi, jurnaliștii”.
Sînt cam 60-70. N-am luat și punctul de vedere al Jandarmeriei. Estimări diferite, ca de obicei.Au sosit pe la prînz, cu mașini mici, de la un Explorer 4×4 la un Renault Clio. Sînt total duși, entuziaști și încăpățînați. Descarcă pîine, conserve și zacuscă iute, iute!, din portbagaje. Au lopeți, fesuri care cum apucă, unii sînt îmbrăcați în echipament profesionist Mammut, alții în blugi cu capse.
Și toți, indiferent de stelismul, rapidismul și dinamovismul lor, se reped să-i ajute pe oamenii din sat.
Companiile Milosteniei de Sud Est
Fanii găsesc, la un moment dat, un profesor bolnav. Împreună cu jandarmii îl scot afară. Cînd bărbatul ajunge în siguranță pe ATV, unul dintre ultrași șoptește: “Ex-tra-or-di-nar! Cînd îl scoteam noi au zis jandarmii să-i lăsăm pe ei să-l scoată mai bine”.
E competiție sălbatică. Competiție care îți lasă gura apă, între cele două multinaționale, unice în zonă și preocupate cînd să se ajute și cînd să se supravegheze cu coada ochiului una pe alta, dar, peste toate, să lase o urmă în mijlocul străzii. Urmă pe care viscolul o astupă aproape imediat. “Hai cu ranga, măi băiatule!”.
Între cei care transpiră și cei care transpiră altfel.
Povești incredibile cu morți reali, morți care-l păcălesc pe preot și unde se face cel mai bun ness din zonă.
Culoarea de pipi a vieții
Viața are culoare de pipi. Că doar n-o fi whisky acest galben palid care marchează distinct porțile din satele buzoiene! După cîteva ore de rătăcit pe fostele ulițe îți dai seama că urmele de urină semnalizează viața. Stropii aceștia, indecenți într-o altă împrejurare, indică, fără urmă de tăgadă, că locuința are oameni în ea. Oameni care beau apă, oameni care își îngrijesc animalele rămase nedegerate, oameni care primesc cu mîinile scorojite pîinile întinse de jandarmi și de suporteri.
Oameni ghemuiți, în 9 din 10 cazuri, într-o singură cămăruță, deasupra căreia se întinde foarte rar un fir de fum, dar în fața căreia se vede galbenul de pipi. Aici, viața are culoare de pipi. Parcă numai aici?!
Mortul și mai puțin morții
Poveștile jandarmilor sînt amețitoare. “Ieri am găsit un om mort de aproape o săptămînă. Nici nu am știut cum să-l scoatem afară. I-am făcut un tunel”. Tunelul lui Caron, ultima ceremonie. De fapt, ultima ceremonie a fost o pungă de orez “pe care am lăsat-o să facă oamenii pomană mortului”.Alteori, morții învie. “Am primit, de la 112, două constatări de decese la sud de Rîmnicu Sărat, în comuna Rubla”, zic ei.
“Unul dintre morți ne-a așteptat cu cafea. Falsificaseră pînă și scriptele popei din satul Rubla ca să fie siguri că venim. Cică se simțea rău, dar acum își revenise”
Amenințarea parfumului
Rubla e un sat norocos în felul său. “Al doilea mort era de fapt la București și problema era că nu reușeau să-l aducă acasă”, istorisesc jandarmii. Ieri puteau muri de inimă și de nervi, azi acea întîmplare e atît de departe, la 30 de kilometri, adică la naiba-n praznic în iarna dimprejur.
Alături de brigada de la Buzău au venit și jandarmii de la Ploiești. “Cei din fața Spitalului Colțea, din prima noapte de violențe”, povestește comandantul lor. Și demonstrațiile au rămas în urmă, doar furia persistă întreagă, furia cu care caută, superficial la prima vedere, probleme, oameni singuri și nevoia de ajutor.
Într-un fel, istoria morților care așteaptă cu sutele dezghețul ca să împută cu parfumul lor nerecunoștința țării e un mit. Jandarmii buzoieni patrulează de o lună și au avut cîteva pierderi de vieți omenești în case tăcute, dar asta nu le face temerea mai mică. La nivelul întregii țări sînt aproximativ 70 de decese de cînd a venit frigul, însă survenite în situații diverse.
Iluzia concordiei imposibile
Statistica nu e nici o consolare. Iată-i pe jandami ca niște ogari cu coada lopeții în sus, cîini credincioși care amușinează propria spaimă printre dunele de zăpadă. Cară rucsacuri kaki cu alimente, chibrite și lumînări, jandarmii din București și-au donat biscuiții și restul suplimentului de hrană, se deplasează febril și strigă, strigă pentru toate strigătele care le-au fost adresate.
“Pacea e o iluzie! Cînd vor reîncepe manifestațiile, iarăși oamenii se vor răsti la noi”, vorbește singură o cagulă împietrită în ger.
Deocamdată, șeful trupei de intervenție din Buzău, Gil, “Gil-și-atît”, își mînă oamenii prin cîmpul devenit deal, prin țara decăzută din drepturile sale.
Pleacă premierul, pleacă utilajele!
Unele rute se curăță mai repede decît celelalte. Sîmbătă, de pildă, utilajele au băgat mare dincolo de Săgeata, “se auzise că prim-ministrul vrea să vadă pînă unde am înaintat”.
După plecarea premierului, utilajele, trei la număr, au făcut cale întoarsă spre disperarea sictirită a jandarmilor și a militarilor. Și așa s-a amînat deszăpezirea de la Robeasca, aflată în prelungire drumului, abia a doua zi.
“Adevărul că dacă nu se sincronizează utilajele cu oamenii, sub un ordin ferm și deștept, totul merge mult mai greu”, explică unul dintre jandarmi.
La Săgeata a fost, se pare, o excepție. O deszăpezire de protocol. În rest, dincolo de rivalitățile dintre arme și instituții, fiecare respectă truda celuilalt. Drumarii, electricienii, jandarmii, soldații, medicii, pompierii, toți sînt mai preocupați să pună pasul pe zăpada sigură decît să se bîrfească.
Ping pong, ping pong!“Auzi alta”. O nouă poveste a salvatorilor. “La Banița, unul a dat să iasă pe ușă. Zăpadă. A deschis cealaltă ușă, din spate. Gheață. S-a speriat omul, a luat un topor și a spart peretele casei pînă a ajuns la suprafață”. Asta e o poveste frumoasă.
Mai e povestea oamenilor din comuna CA Rosetti, satul Cotu Ciorii, care jucau ping pong în căminul cultural cînd jandarmii intrau cu ranițele goale, ca să se încălzească nițel, între două drumuri.
Priviți imaginea! Fotoreporterul a surprins vîrtejul jucătorului. Undeva în dreapta, nevăzută în cadru e o sobă. Spre ea se îndreaptă jandarmul cu raniță și căciulă cu urechi de blană.
La barul semicircular, alți jandarmi stau la coadă “pentru un ness super, asta facem noi aici”. Costă 2 lei paharul, barmanul e în zi bună, singur pe piață cum s-ar zice și cu audiență captivă. “Mitică, mai adu o găleată de apă!”.
Cel mai bun ness din Cotu Ciorii și cel mai aprig meci de tenis.
Pe mîine!
Undeva jos, s-a căscat un defileu înalt de 4 metri. “În unele zone din cîmp, nămeții depășesc stîlpii de lumină”.
Cîțiva jandarmi și o mînă de ultrași aruncă, euforici, zăpada înapoi către cerul din care vine. Fulgii se întorc plini de neputință și de povești despre victoriile omenești. Pe mîine!
Sursa : http://www.tolo.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu