Confraţii literari ştiau că Nicolae Ceauşescu îl preţuia mult pe Marin Preda. Romanul său "Moromeţii", încununat cu marele Premiu de Stat în 1956, a fost desigur citit de secretarul CC Nicolae Ceauşescu. Dacă nu din curiozitate epistemică, fie şi numai pentru îndeplinirea sarcinii de partid de îmbogăţire continuă a culturii generale. Prin destrămarea casei lui Moromete a putut astfel retrăi însăşi istoria ruperii familiei sale. În aceeaşi vreme, şi la fel ca Andruţă Ceauşescu din Tătărăi-Scorniceşti, la 60 km depărtare, în Siliştea-Gumeşti, plugarul Tudor Călăraşu, botezat de fiul său în roman Ilie Moromete, îşi bătea capul cum s-o scoată la capăt cu cei opt copii – cinci băieţi şi trei fete. Între "fonciirea" ce trebuie periodic plătită pentru loturile cu care fusese împroprietărit şi hrana gurilor din casă, plugarul Moromete se ţine-ncleştat de pământ. Admite orice, doar să nu vândă din proprietate. În cele din urmă, cei trei băieţi din prima căsătorie pleacă la Bucureşti cu oile şi cu caii.
Vestea că flăcăii îi ieşiseră de sub ascultare – înţelegând să negustorească în beneficiul lor, nicidecum să trimită capului de familie banii –, i-o aduce lui Ilie Moromete un anume Scămosul. Un consătean mai original şi acesta deoarece abandonase plugul şi rariţa pentru negustoria de pene şi păsări cu circuitul Siliştea – Capitală. Într-un final, toţi trei băieţii lui Moromete se rostuiesc la Bucureşti: Paraschiv se califică sudor autogen, Nilă ajunge paznic de bloc, iar Achim, mic negustor, proprietar de "mic consum alimentar". Sparge tiparul rural şi prima noră a lui Ilie Moromete. Paraschiv şi-a luat o ţigancă de nevastă, fapt de neconceput acasă, în sat; aici, la oraş, cu avantajul sedentarizării bărbatului, după ea, în mahalaua bucureşteană. Singulară e însă aventura lui Niculae în Capitală. Copilul cel straniu şi fără de leac căzut în patima cărţii orbecăise destul (uneori fără alt loc de dormit, umblând cu tramvaiul, noapte de noapte) până la a ajunge corector de ziar, funcţionar la Institutul Central de Statistică şi, în cele din urmă, marele scriitor.
Saga familiei plugarului Moromete, cu alură de filozof peripatetic şi prestaţie maieutică în fierăria lui Iocan, e şi o miniatură a exodului rural românesc către oraş.
După recensământul din 1930, România Mare avea abia şase oraşe cu peste o sută de mii de locuitori: Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj şi Galaţi. În Capitală domiciliau 639.040 de cetăţeni, aproape dublu faţă de numărul bucureştenilor de la sfârşitul războiului. De unde-au venit oamenii care au dus la creşterea populaţiei Capitalei – se întreba economistul Virgil Madgearu într-o prelegere din ciclul "Sat şi oraş" susţinută în 27 martie 1927 la Institutul Social Român. Documentat cu literatura istoriografică, căci statistici sociale nu existau pentru Vechiul Regat, economistul conchide că până într-a doua jumătate a secolului XIX oraşele din aceste provincii istorice au fost centre de consum şi comerciale. Fără producţie proprie, nu puteau fi măcar socotite târguri de meşteşugari. Întemeiate de negustori şi alţi străini stabiliţi din interese diverse, printre satele româneşti, oraşele erau "insule alogene". Astfel "problema naţionalizării oraşelor" agită mult spiritele României Mari.
"Românizarea" oraşelor e numai una dintre dilemele modernizării României Mari. Din "statul agrar ţărănesc" poate deveni România un stat industrial? Nu, spune răspicat Virgil Madgearu, întemeindu-şi răspunsul pe "condiţii naturale". Întâi pentru că puţini moşieri şi-au investit sumele primite ca despăgubire pentru moşii în industrie ori în afaceri. Nici în progresul productivităţii agrare nu-şi făceau oamenii speranţe consistente. Căci toată România Mare avea în 1920 doar 1.500 agronomi, 635 medici veterinari şi 950 ingineri publici. Cât despre pseudoburghezi (economişti, ingineri, avocaţi, doctori, profesori, ofiţeri etc.) slabă nădejde de iniţiative private: chiar în 1942, an de greu război, 80% dintre ei trăiau din bugetul statului.
De altfel, la recensământul din 1930 populaţia României prezenta, după gradul de instrucţie, următoarele particularităţi: absolvenţi de învăţământ secundar (gimnaziu) – 8,6% din totalul cetăţenilor români; cu şcoală profesională – 3,2%; învăţământ univesitar 1,1%; alte şcoli superioare – 0,5%. Şi de aici, probabil, exagerarea valorii omului învăţat, în detrimentului celui lucrativ ce-a dăinuit şi în regimul comunist.
După război, ţărani din Ardeal şi Banat se duc în America. Şi să nu fi venit regăţenii în Capitală?! Categoriile de emigranţi la oraş Madgearu le descrie astfel în conferinţa sa: "În primul rând braţele superflue, lipsite de orice pregătire specială, care merg la oraşe ca să găsească prilejuri de muncă, în activitatea industrială sau în locurile de servicii personale în gospodăriile orăşeneşti, în speranţa să aibă o salarizare mai mare decât poate să le ofere agricultura în momentul când este prisos de braţe. Dar în afară de aceştia mai emigrează în oraşe şi mai ales în centrele inseminate de opulaţiune toate forţele intelectuale de mâna întâi, toţi acei din mijlocul satelor şi din centrele mici urbane, care simt în ei o vocaţiune şi caută posibilităţi de lărgire a sferei lor de activitate".
Primilor trei migranţi dintre copiii lui Andruţă li s-a deschis calea meşteşugului de cizmari. Florea (viitorul ziarist la Scînteia) a rupt-o apoi cu satul şi plugăria făcându-se chelner. Iar Nicu (viitorul Nicolae Andruţă, comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa), "mic negustor".
Al doilea fecior al plugarului Ceauşescu Andruţă şi-a presimţit o vocaţie specială în Capitală. De neînchipuit în satul de baştină precum uriaşul talent literar din înzestrarea fiului de plugar Moromete.
Lenevie turcească, desfrâu rusesc, josnicie fanariotă...
Pe seama orăşenilor şi a străinilor care au guvernat sau protejat ţara se trec toate păcatele ei: cică românii ar fi luat de la greci lipsa de bună credinţă în afaceri; de la prinţii fanarioţi, josnicia şi vanitatea amestecate; lenevia e turcească, iar desfrâul rusesc. Singuri francezii fiind recunoscuţi ca "adevăraţii părinţi şi educatori" ai culturii naţionale. Străinilor le atribuie cauza răului general şi Nae Ionescu. "Creierul de maimuţă al unei cea dintâi generaţii în ghete" a creat "un stat caraghios, trândav, incoerent, parazitar şi paralizant, sărăcind prin pretenţii înfumurate de mahalagiu parvenit o ţară dăruită de Dumnezeu cu toate bunurile pământeşti" scrie în 1932 cel ce se vrea a fi noul profet al românilor in-telectuali. O ţară minunat dăruită de Dumnezeu, dar cu "oameni îngrozitori", e clişeul relatărilor unui străin după călătoria în Capitală. "România e ca un om prost care a moştenit o mare avere, povesteşte unul dintre personajele Oliviei Manning din «Trilogia balcanică». Este toată risipită pe fleacuri. Ştiţi povestea pe care românii înşişi o spun despre ei: Dumnezeu când a făcut daruri popoarelor şi-a dat seama că-i dăduse României de toate: păduri, râuri, munţi, minerale, petrol şi pământ roditor. «Ha, a zis Dumnezeu, e prea mult!» Şi ca să echilibreze balanţa a pus aici cei mai îngrozitori oameni. Românii râd de asta – dar e într-adevăr o glumă tristă."
Citiţi mâine de ce nu se mai măritau, la oraş, fetele.
Scorniceştiul urma să devină un oraş agro-industrial model printre celelalte din ţară, după "indicaţiile" lui Nicolae Ceauşescu
Vestea că flăcăii îi ieşiseră de sub ascultare – înţelegând să negustorească în beneficiul lor, nicidecum să trimită capului de familie banii –, i-o aduce lui Ilie Moromete un anume Scămosul. Un consătean mai original şi acesta deoarece abandonase plugul şi rariţa pentru negustoria de pene şi păsări cu circuitul Siliştea – Capitală. Într-un final, toţi trei băieţii lui Moromete se rostuiesc la Bucureşti: Paraschiv se califică sudor autogen, Nilă ajunge paznic de bloc, iar Achim, mic negustor, proprietar de "mic consum alimentar". Sparge tiparul rural şi prima noră a lui Ilie Moromete. Paraschiv şi-a luat o ţigancă de nevastă, fapt de neconceput acasă, în sat; aici, la oraş, cu avantajul sedentarizării bărbatului, după ea, în mahalaua bucureşteană. Singulară e însă aventura lui Niculae în Capitală. Copilul cel straniu şi fără de leac căzut în patima cărţii orbecăise destul (uneori fără alt loc de dormit, umblând cu tramvaiul, noapte de noapte) până la a ajunge corector de ziar, funcţionar la Institutul Central de Statistică şi, în cele din urmă, marele scriitor.
Saga familiei plugarului Moromete, cu alură de filozof peripatetic şi prestaţie maieutică în fierăria lui Iocan, e şi o miniatură a exodului rural românesc către oraş.
După recensământul din 1930, România Mare avea abia şase oraşe cu peste o sută de mii de locuitori: Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj şi Galaţi. În Capitală domiciliau 639.040 de cetăţeni, aproape dublu faţă de numărul bucureştenilor de la sfârşitul războiului. De unde-au venit oamenii care au dus la creşterea populaţiei Capitalei – se întreba economistul Virgil Madgearu într-o prelegere din ciclul "Sat şi oraş" susţinută în 27 martie 1927 la Institutul Social Român. Documentat cu literatura istoriografică, căci statistici sociale nu existau pentru Vechiul Regat, economistul conchide că până într-a doua jumătate a secolului XIX oraşele din aceste provincii istorice au fost centre de consum şi comerciale. Fără producţie proprie, nu puteau fi măcar socotite târguri de meşteşugari. Întemeiate de negustori şi alţi străini stabiliţi din interese diverse, printre satele româneşti, oraşele erau "insule alogene". Astfel "problema naţionalizării oraşelor" agită mult spiritele României Mari.
"Românizarea" oraşelor e numai una dintre dilemele modernizării României Mari. Din "statul agrar ţărănesc" poate deveni România un stat industrial? Nu, spune răspicat Virgil Madgearu, întemeindu-şi răspunsul pe "condiţii naturale". Întâi pentru că puţini moşieri şi-au investit sumele primite ca despăgubire pentru moşii în industrie ori în afaceri. Nici în progresul productivităţii agrare nu-şi făceau oamenii speranţe consistente. Căci toată România Mare avea în 1920 doar 1.500 agronomi, 635 medici veterinari şi 950 ingineri publici. Cât despre pseudoburghezi (economişti, ingineri, avocaţi, doctori, profesori, ofiţeri etc.) slabă nădejde de iniţiative private: chiar în 1942, an de greu război, 80% dintre ei trăiau din bugetul statului.
De altfel, la recensământul din 1930 populaţia României prezenta, după gradul de instrucţie, următoarele particularităţi: absolvenţi de învăţământ secundar (gimnaziu) – 8,6% din totalul cetăţenilor români; cu şcoală profesională – 3,2%; învăţământ univesitar 1,1%; alte şcoli superioare – 0,5%. Şi de aici, probabil, exagerarea valorii omului învăţat, în detrimentului celui lucrativ ce-a dăinuit şi în regimul comunist.
După război, ţărani din Ardeal şi Banat se duc în America. Şi să nu fi venit regăţenii în Capitală?! Categoriile de emigranţi la oraş Madgearu le descrie astfel în conferinţa sa: "În primul rând braţele superflue, lipsite de orice pregătire specială, care merg la oraşe ca să găsească prilejuri de muncă, în activitatea industrială sau în locurile de servicii personale în gospodăriile orăşeneşti, în speranţa să aibă o salarizare mai mare decât poate să le ofere agricultura în momentul când este prisos de braţe. Dar în afară de aceştia mai emigrează în oraşe şi mai ales în centrele inseminate de opulaţiune toate forţele intelectuale de mâna întâi, toţi acei din mijlocul satelor şi din centrele mici urbane, care simt în ei o vocaţiune şi caută posibilităţi de lărgire a sferei lor de activitate".
Primilor trei migranţi dintre copiii lui Andruţă li s-a deschis calea meşteşugului de cizmari. Florea (viitorul ziarist la Scînteia) a rupt-o apoi cu satul şi plugăria făcându-se chelner. Iar Nicu (viitorul Nicolae Andruţă, comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa), "mic negustor".
Al doilea fecior al plugarului Ceauşescu Andruţă şi-a presimţit o vocaţie specială în Capitală. De neînchipuit în satul de baştină precum uriaşul talent literar din înzestrarea fiului de plugar Moromete.
Lenevie turcească, desfrâu rusesc, josnicie fanariotă...
Pe seama orăşenilor şi a străinilor care au guvernat sau protejat ţara se trec toate păcatele ei: cică românii ar fi luat de la greci lipsa de bună credinţă în afaceri; de la prinţii fanarioţi, josnicia şi vanitatea amestecate; lenevia e turcească, iar desfrâul rusesc. Singuri francezii fiind recunoscuţi ca "adevăraţii părinţi şi educatori" ai culturii naţionale. Străinilor le atribuie cauza răului general şi Nae Ionescu. "Creierul de maimuţă al unei cea dintâi generaţii în ghete" a creat "un stat caraghios, trândav, incoerent, parazitar şi paralizant, sărăcind prin pretenţii înfumurate de mahalagiu parvenit o ţară dăruită de Dumnezeu cu toate bunurile pământeşti" scrie în 1932 cel ce se vrea a fi noul profet al românilor in-telectuali. O ţară minunat dăruită de Dumnezeu, dar cu "oameni îngrozitori", e clişeul relatărilor unui străin după călătoria în Capitală. "România e ca un om prost care a moştenit o mare avere, povesteşte unul dintre personajele Oliviei Manning din «Trilogia balcanică». Este toată risipită pe fleacuri. Ştiţi povestea pe care românii înşişi o spun despre ei: Dumnezeu când a făcut daruri popoarelor şi-a dat seama că-i dăduse României de toate: păduri, râuri, munţi, minerale, petrol şi pământ roditor. «Ha, a zis Dumnezeu, e prea mult!» Şi ca să echilibreze balanţa a pus aici cei mai îngrozitori oameni. Românii râd de asta – dar e într-adevăr o glumă tristă."
Citiţi mâine de ce nu se mai măritau, la oraş, fetele.
Scorniceştiul urma să devină un oraş agro-industrial model printre celelalte din ţară, după "indicaţiile" lui Nicolae Ceauşescu
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/doi-tarani-andruta-ceausescu-si-ilie-moromete-578321.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu