Şi alte scurte istorii cu nunta şoarecilor, cipicii din cauciuc, icoanele mamelor, flăcăi bărbierindu-se fără oglindă...
Autor: LAVINIA BETEA
Deşi războiul a schimbat multe idei şi practici, viaţa cotidiană a satelor continuă pe vechea albie, şi tot domol. Românii erau judecaţi ca o rasă occidentală cu obiceiuri orientale, deşi între orăşeni şi săteni nimic nu pare a fi ceva comun.
În lumea rurală, pământul e privit ca singura sursă de bogăţie. Economia casnică închisă restrânge circulaţia mărfurilor la mici cantităţi şi reduse sortimente de produse alimentare şi de îmbrăcăminte... "Dacă aşa au trăit părinţii, aşa voi trăi şi eu", e justificarea perpetuării ciclurilor muncii şi sărbătorilor. Meşteşugarii tăbăcari şi cei care fac opinci au scos din îndatoririle casnice mai de demult aceste preocupări, dar torsul şi ţesutul rămân. La Scorniceşti, ca peste tot în nordul judeţului Olt, s-a menţinut până târziu portul naţional, confecţionat în casă. Ca stil, n-a fost un costum femeiesc sau bărbătesc caracteristic, ci o copiere amestecată a portului muscelean şi teleormănean. După război, tradiţia opincii a fost serios atacată de asaltul unor încălţări de cauciuc ieftine în formă de sandale şi cipici. Oamenii s-au repezit să le cumpere, dar cine-a purtat o singură dată aşa ceva nu mai vrea, amendează Anuarul Judeţului Olt din 1936 noile tendinţe.
Până la 7 ani, copilul Nicolae Ceauşescu a parcurs circuitul primar al învăţării sociale, mintea sa impregnându-se cu schemele gândirii, credinţelor şi memoriei colective, cu practicile şi deprinderile familiei. Plecat devreme de-acasă, n-a apucat să lege cu alţii de seama sa acele străvechi tovărăşii "de leat" ale adolescenţilor. Băieţii care se bărbiereau şi-n vremea tinereţii sale în satele olteneşti, adunându-se în grupuri mici duminica dimineaţa, îşi oglindeau deopotrivă chipurile şi sufletele unul într-altul. Nicolae Ceauşescu a părăsit satul fără să prindă vârsta "frăţiilor de cruce" ori a petrecerilor cu fete şi flăcăi. Scotomizarea afectelor în relaţiile cu ceilalţi, recomandată de etica "revoluţionarilor de profesie" comunişti, a fost, probabil, şi de aceea adoptată cu uşurinţă de ilegalistul şi mai apoi de liderul Ceauşescu ca practică a severei "tovărăşii".
Ca oricare ţărancă, Lixandra Ceauşescu şi-a dus copiii la biserică. "Omul cu frică de Dumnezeu" e "omul bun", modelul comunităţii rurale. După acea scurtă ucenicie spirituală din pruncie, obligaţia conştiinţei de-a frecventa regulat instituţia bisericii dispărea la bărbaţi. O vorbă de duh românească spune, de altfel, că românul merge de trei ori în viaţă la biserică: la botez şi la cununie – dus de alţii, şi la moarte, când merg alţii după el. Din indiferenţă faţă de instituţia bisericii a rodit sâmburele toleranţei religioase româneşti, de oriunde-ar fi venit credincioşii oprimaţi şi persecutaţi fiind îngăduiţi aici. În snoavele şi glumele românilor însă, preoţii lor ortodocşi ca şi străinii de alt neam sau credinţă – evrei, bulgari, unguri ori ţigani – sunt superior ironizaţi. Persiflaţi sunt şi orăşenii, prea lesne flataţi de "bunul-simţ" al omului de la sat. Şi umilinţa, şi supuşenia ţăranului sunt însă nesincere, aprecia Dumitru Drăghicescu despre firea românului din începutul veacului al XX-lea. "Bunul lui simţ" e-o strategie de aşteptare şi orientare spre calea de unde-i poate "pica norocul", ţăranul "fiind de felul lui foarte oportunist".
Viaţa satului a fost, până la regimul comunist, legată de religie. Ciclurile muncii şi tradiţiilor comunitare – vicleimul, irozii, colindele, ritualurile pascale, ale căsătoriei, naşterii şi morţii – sunt derivatele prăznuirii calendarului ortodox. Credinţele şi practicile individuale sunt însă legate de vrăji, descântece, faceri şi desfaceri. În superstiţiile lor, ţăranii sunt mai atenţi cu diavolul decât cu Dumnezeu, observa psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici. Iar speranţa norocului, urare ce însoţeşte oricare nouă stare sau activitate – de la strănut la încheierea târgului, de la salutul vecinului la urarea ursitoarelor –, este o mai puternică credinţă decât Raiul drept credincioşilor.
Cârciuma – deseori proprietate a primarului, deschisă-n clădirea primăriei – a fost însă inima comunităţii săteşti. De aceea, mai toţi aceia care ştiau scrie şi citi la ţară erau beţivi, menţiona Drăghicescu, recomandând închiderea crâşmelor de sărbători pentru a-i libera pe ţărani de multe şi rele năravuri.
Pietre de temelie în personalitatea lui Ceauşescu au fost şi câteva asemenea trăsături din firea românului. Viitorul lider al României a mimat "bunul-simţ" şi faţă de "bătrânii" partidului, şi faţă de sovietici, vădind apoi prin falsificarea istoriei nesinceritatea respectului şi supuşeniei afişate în tinereţe.
Mamei sale, Lixandra, i-a păstrat însă "amintire duioasă", confesându-se celorlalţi demnitari de partid şi că l-a dus la biserică. Pentru masa familiei autocratului comunist, de Paşti şi de Crăciun, se pregăteau bucatele tradiţionale. Ateu până-n clipa din urmă a vieţii, Ceauşescu a tolerat, cu indiferenţă, practicile religioase ale mamei şi fiicei sale. Cutumele festive rurale le-a pervertit însă în ritualurile sărbătorilor naţionalist-comuniste, dintre toate însă fiind mai atras de dansul păgân al Căluşului. Semnificat ca ritual dac al fertilităţii agrare, Căluşul – ce se juca în săptămâna Rusaliilor la Scorniceşti doar în satul Mogoşeşti – a fost ridicat, în vremea lui Ceauşescu, la rangul de brand al folclorului şi credinţelor româneşti.
O întâmplare, singura de altfel povestită celorlalţi demnitari de Ceauşescu, îl revelează altfel decât ceilalţi copii de seama sa. "Povestea – relatează Dumitru Popescu, fost ideolog al partidului despre liderul comunist – că pe la vreo 10 ani, după ce a băut un ţoi de ţuică, şi-a mobilizat fraţii să dărâme casa părintească. L-a descoperit tatăl sau nu ştiu cine şi l-a împiedicat. El şi-a susţinut însă intenţia, încercând să o şi justifice. Numai aşa vedea rezolvată problema aglomeraţiei filiale din micul sălaş părintesc."
Numai aşa, prin dărâmarea şi distrugerea ţării vechi, va vedea câţiva mai târziu începutul "vieţii noi".
De N ori femeie
Ţăranul independent, muncitor exclusiv al ogorului său propriu – care din cinci luni de febrilă muncă ar trebui să-şi întreţină familia întregul an – e prototipul satului. Şi mai dramatică e soarta soaţei sale, cu îndatoriri casnice fără răgaz. A te-ngriji de hrana numeroaselor guri, a purta grija neputincioşilor bătrâni şi copii, a ţine rânduiala casei, a adăpa şi sătura celelalte vietăţi din gospodărie sunt munci remarcate de ceilalţi membri ai familiei doar atunci când nesfârşitul lor ritm s-a întrerupt din motive peremptorii precum decesul sau boala. Nu puteau însă femeile ţese, coase, toarce, spăla, cârpi sau prăşi în orice zi din săptămână, căci în calendarul credinţelor româneşti sunt multe oprelişti. În afara celor legale, alte 140 de sărbători sunt împrăştiate printre cele 365 de zile ale anului, sub pretexte inventariate de folclorişti ca "nunta şoarecilor", "logodna păsărilor", "Marţea ciorilor", "sărbătoarea lupilor", "miercurea strâmbă" ş.a.m.d. Fetele sunt antrenate de mici pentru asemenea viaţă, însăşi Regina Maria consemnând în memoriile sale discriminarea de gen între sarcinile copiilor de la ţară. Dacă băieţilor le este îngăduit să se joace cu alţii de vârsta lor, pentru fetiţe se găseşte totdeauna ceva de făcut acasă. O dată cu măritişul, în Oltenia fata îşi pierde şi numele, bărbatul apelând-o cu "fa". Pe drum către târg ori pe uliţa satului, nevasta păşeşte totdeauna învelită-n broboadă, în urma lui. O axiomă a eticii tradiţionale spune că femeia bună e-aceea despre care gura satului n-a grăit nimic. E bine să fii bărbat, nu femeie, gândeşte astfel de mic fiul de ţăran. Dar strămutat la oraş, va păstra amintirea mamei ca pe-o icoană de sfântă hărăzită nesfârşitelor chinuri şi munci.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/cum-a-vrut-copilul-ceausescu-sa-darame-casa-parinteasca-577737.html
Stimaţi Cititori ! Blogul Mămăligă Blog este un blog cu ştiri,cu păreri,cu articoli şi cu multe informaţii. Mămăligă nu se explodează ! Aştept pe toate lumea cu drag !
18 mai 2011
Nea Andruţă Ceauşescu a fost primar liberal, iar fratele Florea, legionar
Mai-marele peste colectivizarea agriculturii i-a plătit tatălui său boii băgaţi în CAP-ul "Drumul lui Lenin – Scorniceşti".
Spiritul secolului al XX-lea de "epocă a mulţimilor" a pătruns în Răsăritul Europei prin efectele primei conflagraţii mondiale. Gustave Le Bon îl anunţase în "Psihologia mulţimilor" (1895) prin două schimbări însemnate: se vor distruge credinţele politice, sociale şi religioase ce-au plămădit civilizaţia europeană tradiţională; iar descoperirile moderne din ştiinţă şi industrie vor genera condiţii de existenţă şi gândire cu desăvârşire noi.
Prăbuşirea împărăţiilor, principiile autodeterminării naţiunilor promovate de preşedintele american Woodrow Wilson pe baza cărora s-au încheiat tratatele de pace după război, revoluţia bolşevică izbutită în Rusia şi cea nereuşită din Ungaria au fost premisele benefice ale întemeierii României Mari. Convingerea că trăiesc într-o ţară mare – a zecea ca teritoriu şi a opta ca populaţie între ţările Europei – şi optimismul generat de noile reforme amprentează mentalitatea românilor. Răni deschise sau cicatrice sensibile erau pierderea tezaurului Băncii Naţionale a României depozitat în Rusia ţaristă, distrugerile şi victimele războiului. 339.000 de morţi, 200.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri a fost bilanţul negru al tinerei Românii Mari.
În tranşeele, marşurile şi înfruntările pe viaţă şi moarte, ţăranii-soldaţi dobândiseră noi reprezentări de sine şi ale comunităţii naţionale. Cuvinte precum patriotism, patrie, conducător, politică intră în gândirea socială şi vocabularul activ prin ordinele şi acţiunile de front. Războiul a întronat practici şi simboluri noi în satele româneşti: bisericile şi primăriile celebrează fiii comunităţii decedaţi pe front, eroilor înălţându-li-se monumente şi troiţe. Istoria presei în mediul rural e legată tot de război: din ziare, ţăranii aflau care sunt morţii, răniţii ori dispăruţii din satul lor.
Spre sfârşitul lui 1918, Regele Ferdinand a decretat reforma agrară şi votul universal. Au fost desfiinţate cu acest prilej marile proprietăţi şi s-a "lărgit" dreptul la vot. Dacă înainte un deputat era votat de circa 400 de cetăţeni, după 1918 un loc în Parlament se obţine prin sufragiul a 125 ori mai mulţi alegători decât înainte. În pofida exagerărilor (negative în regimul comunist şi pozitive după aceea), democraţia din perioada României Mari nu este compatibilă cu semnificaţiile ei actuale, în "universalitatea" votului din 1918 nefiind, bunăoară, cuprinse femeile. Ţăranii vin însă în priză directă cu politicienii. Ba unii, precum Andruţă Ceauşescu din Tătărăi-Scorniceşti, îşi exersează şi potenţialul de-a fi ales. Căci Andruţă făcuse politică liberală, după cum declară fiul său Nicolae cadriştilor partidului în 1945. Şi nu era ceva de lăudat, în locul lui, cu asta.
Nea Andruţă a fost liberal, confirmă Constantin Neacşu, fost primar în Scorniceşti. Din amintirile de familie, Emil Bărbulescu a aflat că bunicul său a fost, scurtă vreme, chiar primar liberal. După el a venit unul Neamţu, ţărănist care avea Primărie în casă. Se pare că microbul politicii stăruia în familia Ceauşeştilor, căci şi al cincilea născut, Florea, viitorul ziarist la oficiosul partidului comunist, făcuse politică în tinereţe. Tocmai la legionari, fapt specificat de asemenea de Nicolae Ceauşescu în prima sa fişă de cadre. "În toate momentele, Florea a făcut notă discordantă, ştie Constantin Neacşu. Era foarte tânăr, convingeri nu putea să aibă, iar pătimaş n-a fost nici în credinţa comunistă. A vrut să-i facă în necaz lui Nea Andruţă şi să fie altfel decât ceilalţi. Aici au fost foarte mulţi liberali şi puţini legionari. Dar au fost şi comunişti. Prin 1937, la Mogoşeşti fuseseră 29 de comunişti, iar la Bircii, alţi 6."
Adevăr sau legendă? Căci istoria comunei a fost remodelată mai cu atenţie decât monografiile altor localităţi. Ridicat la rangul de somitate a breslei, istoricul Ion Spălăţelu a plasat în "vatra de istorie" a Scorniceştiului natal fapte şi interpretări după statura "celui mai iubit fiu al poporului". Cum ar fi, bunăoară, interesul, admiraţia şi entuziasmul consătenilor faţă de eroismul adolescentului comunist Nicolae Ceauşescu. "Acasă, la Scorniceşti, toată lumea urmărea zi de zi" procesul de la Braşov din 1936, inventează cronicarul o realitate străină înşişi părinţilor viitorului dictator.
Ce-a făcut liberalul Andruţă Ceauşescu nu s-a păstrat în memoria comunităţii. De altfel, însăşi data naşterii sale e greu de precizat. După unii biografii, tatăl lui Ceauşescu s-a născut în 1886, după Registrul de Stare civilă ce consemnează naşterea viitorului preşedinte al României în 1893, iar după propriul buletin, în 1890. La negocierea politică însă, Andruţă Ceauşescu pare-a fi fost straşnic. În folclorul local al colectivizării, fostul liberal face figura poznaşului Păcală. La 6 august 1950, când s-a inaugurat CAP-ul "Drumul lui Lenin-Scorniceşti", în fruntea celor 52 de ţărani fondatori îşi mâna carul cu boi tocmai Andruţă. De altfel, a şi lucrat în CAP ca "şef de atelaj" la boii lui. Curând însă, tot satul aflase - povesteşte prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu, fost medic de circumscripţie la Mărgineni-Scorniceşti - că, pentru a-şi convinge tatăl să devină "exemplu mobilizator", fiul responsabil din partea partidului pe judeţul Olt cu colectivizarea i-a plătit boii. "Ţi-am dat gratis odată doi boi, dar pe ăştia dă-mi banii de la colectivul tău", ar fi zis Nea Andruţă, iar Nicolae Ceauşescu s-a executat.
Ţăranii, liberalismul şi liderii carismatici
În 1919, când primul Parlament al României Mari îşi începe activitatea, comunişti nu existau încă în ţară. Policromia stărilor, veşmintelor şi discursurilor deputaţilor a fost însă impresionantă pentru cetăţenii vremii. "Parlamentul votului universal are aspectul cel mai democratic şi cel mai neaşteptat, cum e şi firesc, scria Universul. Fracurile şi piepturile albe ale «vechilor partide» stau alături de sumane şi iţari, alături de căciuli ţinute sfios în mână. (...) Ţărăniştii, îmbrăcaţi cam ca acasă, care cu ilicul, care cu sumanul şi cu cizmele, s-au aşezat cuminţi la locul lor şi privesc cu interes împrejur." Noutăţi de văzut şi citit la oraş, deşi campania electorală fusese o culme a divertismentului şi în mediul rural. Dacă politicianul ostenea patru până la şase săptămâni în campanie electorală înaintea războiului, vizitându-şi alegătorii acasă, după reforma electorală s-a văzut nevoit să cutreiere satele primărie cu primărie şi cârciumă după cârciumă. Aşa se face că primul lider carismatic al României Mari poate fi socotit Alexandru Averescu, generalul pe seama căruia au fost puse victoriile de la Mărăşti şi Oituz şi creatorul Partidului Poporului. În toamna lui 1919, generalul stârnea impresionante reacţii emoţionale. Causticul Argetoianu va lăsa în memoriile sale o descriere a delirului ce începea cu cioporul fruntaşilor şi icoanele bisericii din capul satului. Scenariul se repeta ca la poruncă: de-o parte şi de cealaltă a uliţei principale, sătenii cădeau în genunchi, iar femeile plângeau, suspinând rugăciunea "Ţine-l, Doamne, ţine-l, pentru mântuirea noastră!...". Guvernarea Partidului Poporului (martie 1920-decembrie 1921), ce promisese "primenire morală", precum şi zece pogoane de pământ "fiecăruia", a spulberat "mitul Averescu". În 1922 au fost votaţi liberalii. Cuvintele "liberal" şi "libertate" îi fascinau pe românii puternic atraşi atunci de orice noutate politică, conceptul liberalismului fiind prin aceasta un element de succes politic. De liberalism profită însă societăţile avansate, căci pe cele înapoiate le omoară, opina sociologul Dumitru Drăghicescu.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/nea-andruta-ceausescu-a-fost-primar-liberal-iar-fratele-florea-legionar-577605.html
Spiritul secolului al XX-lea de "epocă a mulţimilor" a pătruns în Răsăritul Europei prin efectele primei conflagraţii mondiale. Gustave Le Bon îl anunţase în "Psihologia mulţimilor" (1895) prin două schimbări însemnate: se vor distruge credinţele politice, sociale şi religioase ce-au plămădit civilizaţia europeană tradiţională; iar descoperirile moderne din ştiinţă şi industrie vor genera condiţii de existenţă şi gândire cu desăvârşire noi.
Prăbuşirea împărăţiilor, principiile autodeterminării naţiunilor promovate de preşedintele american Woodrow Wilson pe baza cărora s-au încheiat tratatele de pace după război, revoluţia bolşevică izbutită în Rusia şi cea nereuşită din Ungaria au fost premisele benefice ale întemeierii României Mari. Convingerea că trăiesc într-o ţară mare – a zecea ca teritoriu şi a opta ca populaţie între ţările Europei – şi optimismul generat de noile reforme amprentează mentalitatea românilor. Răni deschise sau cicatrice sensibile erau pierderea tezaurului Băncii Naţionale a României depozitat în Rusia ţaristă, distrugerile şi victimele războiului. 339.000 de morţi, 200.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri a fost bilanţul negru al tinerei Românii Mari.
În tranşeele, marşurile şi înfruntările pe viaţă şi moarte, ţăranii-soldaţi dobândiseră noi reprezentări de sine şi ale comunităţii naţionale. Cuvinte precum patriotism, patrie, conducător, politică intră în gândirea socială şi vocabularul activ prin ordinele şi acţiunile de front. Războiul a întronat practici şi simboluri noi în satele româneşti: bisericile şi primăriile celebrează fiii comunităţii decedaţi pe front, eroilor înălţându-li-se monumente şi troiţe. Istoria presei în mediul rural e legată tot de război: din ziare, ţăranii aflau care sunt morţii, răniţii ori dispăruţii din satul lor.
Spre sfârşitul lui 1918, Regele Ferdinand a decretat reforma agrară şi votul universal. Au fost desfiinţate cu acest prilej marile proprietăţi şi s-a "lărgit" dreptul la vot. Dacă înainte un deputat era votat de circa 400 de cetăţeni, după 1918 un loc în Parlament se obţine prin sufragiul a 125 ori mai mulţi alegători decât înainte. În pofida exagerărilor (negative în regimul comunist şi pozitive după aceea), democraţia din perioada României Mari nu este compatibilă cu semnificaţiile ei actuale, în "universalitatea" votului din 1918 nefiind, bunăoară, cuprinse femeile. Ţăranii vin însă în priză directă cu politicienii. Ba unii, precum Andruţă Ceauşescu din Tătărăi-Scorniceşti, îşi exersează şi potenţialul de-a fi ales. Căci Andruţă făcuse politică liberală, după cum declară fiul său Nicolae cadriştilor partidului în 1945. Şi nu era ceva de lăudat, în locul lui, cu asta.
Nea Andruţă a fost liberal, confirmă Constantin Neacşu, fost primar în Scorniceşti. Din amintirile de familie, Emil Bărbulescu a aflat că bunicul său a fost, scurtă vreme, chiar primar liberal. După el a venit unul Neamţu, ţărănist care avea Primărie în casă. Se pare că microbul politicii stăruia în familia Ceauşeştilor, căci şi al cincilea născut, Florea, viitorul ziarist la oficiosul partidului comunist, făcuse politică în tinereţe. Tocmai la legionari, fapt specificat de asemenea de Nicolae Ceauşescu în prima sa fişă de cadre. "În toate momentele, Florea a făcut notă discordantă, ştie Constantin Neacşu. Era foarte tânăr, convingeri nu putea să aibă, iar pătimaş n-a fost nici în credinţa comunistă. A vrut să-i facă în necaz lui Nea Andruţă şi să fie altfel decât ceilalţi. Aici au fost foarte mulţi liberali şi puţini legionari. Dar au fost şi comunişti. Prin 1937, la Mogoşeşti fuseseră 29 de comunişti, iar la Bircii, alţi 6."
Adevăr sau legendă? Căci istoria comunei a fost remodelată mai cu atenţie decât monografiile altor localităţi. Ridicat la rangul de somitate a breslei, istoricul Ion Spălăţelu a plasat în "vatra de istorie" a Scorniceştiului natal fapte şi interpretări după statura "celui mai iubit fiu al poporului". Cum ar fi, bunăoară, interesul, admiraţia şi entuziasmul consătenilor faţă de eroismul adolescentului comunist Nicolae Ceauşescu. "Acasă, la Scorniceşti, toată lumea urmărea zi de zi" procesul de la Braşov din 1936, inventează cronicarul o realitate străină înşişi părinţilor viitorului dictator.
Ce-a făcut liberalul Andruţă Ceauşescu nu s-a păstrat în memoria comunităţii. De altfel, însăşi data naşterii sale e greu de precizat. După unii biografii, tatăl lui Ceauşescu s-a născut în 1886, după Registrul de Stare civilă ce consemnează naşterea viitorului preşedinte al României în 1893, iar după propriul buletin, în 1890. La negocierea politică însă, Andruţă Ceauşescu pare-a fi fost straşnic. În folclorul local al colectivizării, fostul liberal face figura poznaşului Păcală. La 6 august 1950, când s-a inaugurat CAP-ul "Drumul lui Lenin-Scorniceşti", în fruntea celor 52 de ţărani fondatori îşi mâna carul cu boi tocmai Andruţă. De altfel, a şi lucrat în CAP ca "şef de atelaj" la boii lui. Curând însă, tot satul aflase - povesteşte prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu, fost medic de circumscripţie la Mărgineni-Scorniceşti - că, pentru a-şi convinge tatăl să devină "exemplu mobilizator", fiul responsabil din partea partidului pe judeţul Olt cu colectivizarea i-a plătit boii. "Ţi-am dat gratis odată doi boi, dar pe ăştia dă-mi banii de la colectivul tău", ar fi zis Nea Andruţă, iar Nicolae Ceauşescu s-a executat.
Ţăranii, liberalismul şi liderii carismatici
În 1919, când primul Parlament al României Mari îşi începe activitatea, comunişti nu existau încă în ţară. Policromia stărilor, veşmintelor şi discursurilor deputaţilor a fost însă impresionantă pentru cetăţenii vremii. "Parlamentul votului universal are aspectul cel mai democratic şi cel mai neaşteptat, cum e şi firesc, scria Universul. Fracurile şi piepturile albe ale «vechilor partide» stau alături de sumane şi iţari, alături de căciuli ţinute sfios în mână. (...) Ţărăniştii, îmbrăcaţi cam ca acasă, care cu ilicul, care cu sumanul şi cu cizmele, s-au aşezat cuminţi la locul lor şi privesc cu interes împrejur." Noutăţi de văzut şi citit la oraş, deşi campania electorală fusese o culme a divertismentului şi în mediul rural. Dacă politicianul ostenea patru până la şase săptămâni în campanie electorală înaintea războiului, vizitându-şi alegătorii acasă, după reforma electorală s-a văzut nevoit să cutreiere satele primărie cu primărie şi cârciumă după cârciumă. Aşa se face că primul lider carismatic al României Mari poate fi socotit Alexandru Averescu, generalul pe seama căruia au fost puse victoriile de la Mărăşti şi Oituz şi creatorul Partidului Poporului. În toamna lui 1919, generalul stârnea impresionante reacţii emoţionale. Causticul Argetoianu va lăsa în memoriile sale o descriere a delirului ce începea cu cioporul fruntaşilor şi icoanele bisericii din capul satului. Scenariul se repeta ca la poruncă: de-o parte şi de cealaltă a uliţei principale, sătenii cădeau în genunchi, iar femeile plângeau, suspinând rugăciunea "Ţine-l, Doamne, ţine-l, pentru mântuirea noastră!...". Guvernarea Partidului Poporului (martie 1920-decembrie 1921), ce promisese "primenire morală", precum şi zece pogoane de pământ "fiecăruia", a spulberat "mitul Averescu". În 1922 au fost votaţi liberalii. Cuvintele "liberal" şi "libertate" îi fascinau pe românii puternic atraşi atunci de orice noutate politică, conceptul liberalismului fiind prin aceasta un element de succes politic. De liberalism profită însă societăţile avansate, căci pe cele înapoiate le omoară, opina sociologul Dumitru Drăghicescu.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/nea-andruta-ceausescu-a-fost-primar-liberal-iar-fratele-florea-legionar-577605.html
Festinuri simbolice şi mese tradiţionale la Scorniceşti
Idealul damigenelor pline şi CEC-ul olteanului: putina cu varză, lacra cu mălai, hambarul cu făină şi porcul de Crăciun.
Autor: LAVINIA BETEA
Ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu a venit regulat la casa părintească înainte cu o zi ori două de aniversările sale. Nu îngăduia lume multă şi cerea ca toţi aceia care sunt cuprinşi în protocol să fie primiţi în casă. Intra în curte vesel cu "ia să văd ce-aţi mai făcut!". Căuta şi găsea în magazie murături. Sora sa, care avea gospodărie mai în spatele curţii, pregătea o "masă simbolică". Mânca acolo "ca la ţară" – sarmale, pui fripţi, mămăligă – îşi amintesc cunoscătorii.
Masa "tradiţională" servită de conducătorul României la Scorniceşti înaintea festinului aniversar din Capitală era, probabil, prilejul de a-şi oferi sie însuşi certitudinea "vieţii noi". Căci din toate documentele şi amintirile vremii rezultă sărăcia hranei prin satele locului. O secetă cumplită s-a abătut asupra Olteniei în chiar anul naşterii lui Ceauşescu. Cu inventarul agricol distrus şi animalele decimate, oamenii s-au băgat în plug unii cu alţii. În satele olteneşti, consemnează scrierile vremii, se zice că ar fi rămas pârloagă circa 20.000 de hectare. După arşiţă, sătenii n-au mai avut a osteni cu secerile, că, necrescut, li se uscase tot grâul.
Chiar şi în anii de vârf ai economiei interbelice, alimentaţia sătenilor era apreciată ca nesatisfăcătoare. După cercetările monografice din 1938, Dimitrie Gusti a concluzionat asupra ei următoarele: fie şi suficientă cantitativ, calitativ era săracă; porumbul se consuma exagerat, mămăliga fiind nelipsită de la masă în Moldova şi Muntenia; lipseau proteinele şi lactatele, căci 48% din gospodăriile României Mari nu aveau o vacă de lapte; decalajul dintre iarnă (când se mânca mai bine) şi vară (subnutriţie, în general).
Din cauza acestor deficienţe, în Vechiul Regat se înregistrau în 1936 peste 70.000 de bolnavi de pelagră, boala mizeriei rurale din epocă având simptome finale asemănătoare sifilisului. Înaintea generalizării culturii porumbului în Europa va fi fost desigur cu mult mai rău. Însuşi Mihai Viteazul, notează un misionar catolic care vizitase Muntenia pe la 1670, fusese poreclit de saşi Mălai Vodă, deoarece se hrănea ca toţi ceilalţi ai săi doar cu coptură şi fiertură din mei, cerealei acesteia zicându-i românii din vechime mălai.
Născut în 1947, la Neguri, sat aparţinător Scorniceştiului, într-o familie cu o proprietate de 7 ha – mai mică decât a lui Andruţă Ceauşescu, dar cu numai doi copii –, Constantin Neacşu povesteşte despre copilăria sa ca fiind prea puţin schimbată faţă de aceea a copiilor Ceauşescu.
"Nu comparaţi hărnicia şi productivitatea unui oltean cu a unui ardelean, avertizează el asupra specificului economiei locale. De pe un hectar nu puteai obţine mai mult de 1.000 kg boabe grâu sau 1.000-1.200 kg boabe porumb. Cum să-ţi ajungă?! Mai aveau unii pădure, dar păşune nu era în sat. Aşa că zece hectare cât aveau părinţii lui Ceauşescu nu îndestulau familia cu atâţia copii. Ţineau doi boi, o vacă, vreo zece oi...
Treaba mea de copil, cum fusese şi a tatei, şi a bunicului, şi a lui Ceauşescu – să pască animalele. Vaca şi boii şi-i păştea fiecare pe terenul său. Fâneţe nu erau, astfel că animale de lapte şi carne nu prisoseau. Nu creşteau multe, că apoi nu mai aveau unde semăna. Pe copii îi mai ocupau părinţii şi cu strânsul furajelor. Mai mărişori, mergeam la porumb. Ştiţi cum se cultiva porumbul? Pentru fiecare rând de porumb faci brazdă cu plugul. Dădeai apoi găuri cu parul. Treceai cu grapa şi după aceea cu grebla. Cu grebla erau tot copiii. Se termina semănatul şi începea prăşitul. Cu rariţa. Utilajul cel mai chinuitor de pe lume. Ca un instrument de tortură. N-am văzut nici la robi, nici în triburi aşa chin! Mergeau la prăşit cu rariţa trei oameni, uneori patru. Eu eram cu mama, de-o parte şi de alta a rariţei. Cocoşaţi, câte-un kilometru, cât ţinea rândul, de-o parte şi de alta a rariţei. Din mai şi până în noiembrie se stătea în câmp. Dacă aveai patru hectare de grâu, dura cam o săptămână să seceri.
Lixandra sta acasă să le facă mâncare şi să le ducă la câmp. Mâncarea... Se punea într-o oală de-o ciorbă – câte-o roşie, o ceapă, un morcov din grădină. Mai aveai în grădină un corcoduş, un dud. Meri, cireşi, peri rari erau să aibă. Din nord, dinspre munte, veneau cu fructe în sat. Nu era o preocupare majoră să-şi facă oamenii grădini, să le cultive.
Meniul zilnic însemna ciorbă multă cu mămăligă, că umflă burta. Se mai făcea din mălai o «turtă» – o băgai în cuptor şi o mâncai cu untură. Seara se răsturna mămăliga la mijloc şi se punea blidul cu lapte prins (acru). Se întindea la el fiecare cu câte-o lingură de lemn în jurul mesei, lăsând dâre de lapte ca razele.
Duminica – carne dintr-un pui. Când erau mulţi în casă, se tăiau doi. Până prin ’61 am mâncat pâine albă de Paşte şi de Crăciun. Aducea o mătuşă de-a mea câte-o franzelă veche. Desertul – numai de Paşte şi de Crăciun – câte un cozonac. Jumătate se ducea la biserică. Cu ce mai rămâneau copiii?!
Ştiţi ce e «CEC-ul olteanului», CEC-ul lui Păcală? Putina cu varză, lacra cu mălai, hambarul cu făină şi porcul de Crăciun. Dacă aveai şi ce pune zilnic pe masă, se chema că erai fericit. Dacă aveai şi o damigeană de vin şi una de ţuică, erai cel mai bogat din sat. Ca să faci rost de ceva bani, puneai tutun şi bumbac. Aici s-a făcut şi cânepă. Copiii stăteau s-o păzească, să n-o ia apa pe gârlă. Vindeai tutun, bumbac, cânepă – venea de la Primărie agentul agricol – şi cumpărai bocanci. Lixandra şi fetele când au crescut, ca toate femeile din sat, se puneau să spele, să coasă, să meliţe cânepa, iar iarna s-o toarcă şi ţeasă..."
Din lapte nu ştiu scoate untul şi smântâna
Ca particularităţi ale alimentaţiei olteneşti, în 1936 se menţionează decalajul dintre cantitatea şi calitatea hranei din vară (când se lucrează greu şi mult) şi iarnă (când satele intră în hibernare). Iarna, fasole uscată, varză murată, cartofi, dovleci, apoi porcul de Crăciun şi câte o găină. Primăvara şi vara, în schimb – când unitatea de măsură a muncii e ziua-lumină ce ţine de la patru dimineaţa până spre ora 22:00 –, ţăranii sunt limitaţi la mămăligă cu fierturi de verdeţuri (ştevie, lobodă ori urzici acrite cu corcoduşe). Lapte mai rar, asemenea peşte. Pentru cei mai avuţi, o binefacere începuseră a fi maşinile fabricilor de mezeluri din Bucureşti ce cutreierau satele vânzând slănină şi costiţă afumată. Nu sunt deloc măgulitoare aprecierile autorilor Anuarului judeţului Olt din 1936 despre priceperea culinară a oltencelor: "Pricina acestei neîndestulătoare hrăniri nu trebuie căutată doar în sărăcie, ci şi în neştiinţa sătencelor noastre de-a prepara mâncăruri din mult puţinul ce-l au şi de a conserva fructele, zarzavaturile, ouăle etc. De obicei la pasărea ce-o taie ele nu ştiu să facă decât fiertură şi friptură. (...) O mâncare cu sos, care e mai spornică, ele nu ştiu să facă. Oul îl fierbe, laptele îl bate fără să izbutească să scoată untul din el. Prin unele sate nici nu se ştie ce este «smântâna»".
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/festinuri-simbolice-si-mese-traditionale-la-scornicesti-577481.html
Autor: LAVINIA BETEA
Ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu a venit regulat la casa părintească înainte cu o zi ori două de aniversările sale. Nu îngăduia lume multă şi cerea ca toţi aceia care sunt cuprinşi în protocol să fie primiţi în casă. Intra în curte vesel cu "ia să văd ce-aţi mai făcut!". Căuta şi găsea în magazie murături. Sora sa, care avea gospodărie mai în spatele curţii, pregătea o "masă simbolică". Mânca acolo "ca la ţară" – sarmale, pui fripţi, mămăligă – îşi amintesc cunoscătorii.
Masa "tradiţională" servită de conducătorul României la Scorniceşti înaintea festinului aniversar din Capitală era, probabil, prilejul de a-şi oferi sie însuşi certitudinea "vieţii noi". Căci din toate documentele şi amintirile vremii rezultă sărăcia hranei prin satele locului. O secetă cumplită s-a abătut asupra Olteniei în chiar anul naşterii lui Ceauşescu. Cu inventarul agricol distrus şi animalele decimate, oamenii s-au băgat în plug unii cu alţii. În satele olteneşti, consemnează scrierile vremii, se zice că ar fi rămas pârloagă circa 20.000 de hectare. După arşiţă, sătenii n-au mai avut a osteni cu secerile, că, necrescut, li se uscase tot grâul.
Chiar şi în anii de vârf ai economiei interbelice, alimentaţia sătenilor era apreciată ca nesatisfăcătoare. După cercetările monografice din 1938, Dimitrie Gusti a concluzionat asupra ei următoarele: fie şi suficientă cantitativ, calitativ era săracă; porumbul se consuma exagerat, mămăliga fiind nelipsită de la masă în Moldova şi Muntenia; lipseau proteinele şi lactatele, căci 48% din gospodăriile României Mari nu aveau o vacă de lapte; decalajul dintre iarnă (când se mânca mai bine) şi vară (subnutriţie, în general).
Din cauza acestor deficienţe, în Vechiul Regat se înregistrau în 1936 peste 70.000 de bolnavi de pelagră, boala mizeriei rurale din epocă având simptome finale asemănătoare sifilisului. Înaintea generalizării culturii porumbului în Europa va fi fost desigur cu mult mai rău. Însuşi Mihai Viteazul, notează un misionar catolic care vizitase Muntenia pe la 1670, fusese poreclit de saşi Mălai Vodă, deoarece se hrănea ca toţi ceilalţi ai săi doar cu coptură şi fiertură din mei, cerealei acesteia zicându-i românii din vechime mălai.
Născut în 1947, la Neguri, sat aparţinător Scorniceştiului, într-o familie cu o proprietate de 7 ha – mai mică decât a lui Andruţă Ceauşescu, dar cu numai doi copii –, Constantin Neacşu povesteşte despre copilăria sa ca fiind prea puţin schimbată faţă de aceea a copiilor Ceauşescu.
"Nu comparaţi hărnicia şi productivitatea unui oltean cu a unui ardelean, avertizează el asupra specificului economiei locale. De pe un hectar nu puteai obţine mai mult de 1.000 kg boabe grâu sau 1.000-1.200 kg boabe porumb. Cum să-ţi ajungă?! Mai aveau unii pădure, dar păşune nu era în sat. Aşa că zece hectare cât aveau părinţii lui Ceauşescu nu îndestulau familia cu atâţia copii. Ţineau doi boi, o vacă, vreo zece oi...
Treaba mea de copil, cum fusese şi a tatei, şi a bunicului, şi a lui Ceauşescu – să pască animalele. Vaca şi boii şi-i păştea fiecare pe terenul său. Fâneţe nu erau, astfel că animale de lapte şi carne nu prisoseau. Nu creşteau multe, că apoi nu mai aveau unde semăna. Pe copii îi mai ocupau părinţii şi cu strânsul furajelor. Mai mărişori, mergeam la porumb. Ştiţi cum se cultiva porumbul? Pentru fiecare rând de porumb faci brazdă cu plugul. Dădeai apoi găuri cu parul. Treceai cu grapa şi după aceea cu grebla. Cu grebla erau tot copiii. Se termina semănatul şi începea prăşitul. Cu rariţa. Utilajul cel mai chinuitor de pe lume. Ca un instrument de tortură. N-am văzut nici la robi, nici în triburi aşa chin! Mergeau la prăşit cu rariţa trei oameni, uneori patru. Eu eram cu mama, de-o parte şi de alta a rariţei. Cocoşaţi, câte-un kilometru, cât ţinea rândul, de-o parte şi de alta a rariţei. Din mai şi până în noiembrie se stătea în câmp. Dacă aveai patru hectare de grâu, dura cam o săptămână să seceri.
Lixandra sta acasă să le facă mâncare şi să le ducă la câmp. Mâncarea... Se punea într-o oală de-o ciorbă – câte-o roşie, o ceapă, un morcov din grădină. Mai aveai în grădină un corcoduş, un dud. Meri, cireşi, peri rari erau să aibă. Din nord, dinspre munte, veneau cu fructe în sat. Nu era o preocupare majoră să-şi facă oamenii grădini, să le cultive.
Meniul zilnic însemna ciorbă multă cu mămăligă, că umflă burta. Se mai făcea din mălai o «turtă» – o băgai în cuptor şi o mâncai cu untură. Seara se răsturna mămăliga la mijloc şi se punea blidul cu lapte prins (acru). Se întindea la el fiecare cu câte-o lingură de lemn în jurul mesei, lăsând dâre de lapte ca razele.
Duminica – carne dintr-un pui. Când erau mulţi în casă, se tăiau doi. Până prin ’61 am mâncat pâine albă de Paşte şi de Crăciun. Aducea o mătuşă de-a mea câte-o franzelă veche. Desertul – numai de Paşte şi de Crăciun – câte un cozonac. Jumătate se ducea la biserică. Cu ce mai rămâneau copiii?!
Ştiţi ce e «CEC-ul olteanului», CEC-ul lui Păcală? Putina cu varză, lacra cu mălai, hambarul cu făină şi porcul de Crăciun. Dacă aveai şi ce pune zilnic pe masă, se chema că erai fericit. Dacă aveai şi o damigeană de vin şi una de ţuică, erai cel mai bogat din sat. Ca să faci rost de ceva bani, puneai tutun şi bumbac. Aici s-a făcut şi cânepă. Copiii stăteau s-o păzească, să n-o ia apa pe gârlă. Vindeai tutun, bumbac, cânepă – venea de la Primărie agentul agricol – şi cumpărai bocanci. Lixandra şi fetele când au crescut, ca toate femeile din sat, se puneau să spele, să coasă, să meliţe cânepa, iar iarna s-o toarcă şi ţeasă..."
Din lapte nu ştiu scoate untul şi smântâna
Ca particularităţi ale alimentaţiei olteneşti, în 1936 se menţionează decalajul dintre cantitatea şi calitatea hranei din vară (când se lucrează greu şi mult) şi iarnă (când satele intră în hibernare). Iarna, fasole uscată, varză murată, cartofi, dovleci, apoi porcul de Crăciun şi câte o găină. Primăvara şi vara, în schimb – când unitatea de măsură a muncii e ziua-lumină ce ţine de la patru dimineaţa până spre ora 22:00 –, ţăranii sunt limitaţi la mămăligă cu fierturi de verdeţuri (ştevie, lobodă ori urzici acrite cu corcoduşe). Lapte mai rar, asemenea peşte. Pentru cei mai avuţi, o binefacere începuseră a fi maşinile fabricilor de mezeluri din Bucureşti ce cutreierau satele vânzând slănină şi costiţă afumată. Nu sunt deloc măgulitoare aprecierile autorilor Anuarului judeţului Olt din 1936 despre priceperea culinară a oltencelor: "Pricina acestei neîndestulătoare hrăniri nu trebuie căutată doar în sărăcie, ci şi în neştiinţa sătencelor noastre de-a prepara mâncăruri din mult puţinul ce-l au şi de a conserva fructele, zarzavaturile, ouăle etc. De obicei la pasărea ce-o taie ele nu ştiu să facă decât fiertură şi friptură. (...) O mâncare cu sos, care e mai spornică, ele nu ştiu să facă. Oul îl fierbe, laptele îl bate fără să izbutească să scoată untul din el. Prin unele sate nici nu se ştie ce este «smântâna»".
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/festinuri-simbolice-si-mese-traditionale-la-scornicesti-577481.html
Ceauşescu, "frunza verde" şi paturile de la Armată
Casa părintească din Scorniceşti a fost redecorată în anii ’60 cu mobila din dormitorul politrucului-şef al "oştirii populare".
Autor: LAVINIA BETEA
Integrate în arhitectura locală din nordul al judeţului Olt, casele Scorniceştiului s-au înălţat pe structura bârnelor groase de stejar. În stil românesc orientate spre sud şi cu pridvor cu stâlpi încrustaţi, erau văruite pe dinafară cu alb. Vetrele încăperilor scunde se nivelau cu lut amestecat cu bălegar, prelungindu-se în prispa de-afară.
Şi-n prima jumătate a secolului XX, satele continuau tradiţia veacurilor dinainte. Întemeiate pe albii modeste de văi, ce vor servi de uliţe, casele şi le construiau singuri sătenii. "Câţiva pari înfipţi în pământ, între dânşii o pânză de crăci împleterit, şi peste toate acestea, ceea ce este mai temeinic în această căscioară de ţară, vine o pătură groasă de pământ şi humă, a descris Nicolae Iorga meşteşugul locuinţei româneşti. Coperişul este făcut din coceni, ramuri, stuf şi iarăşi pământ aruncat pe deasupra. Până foarte târziu, deschizătura ferestrei era astupată cu hârtie".
Se poate spune, aşadar, pe drept cuvânt – observa ironic primul sociolog român Dumitru Drăghicescu – că ziarele au adus lumină în bordeie. Cu mai puţin de-un veac înainte, în vremea prunciei povestitorului Creangă, cu băşica porcului de Crăciun se astupa locul ferestrei. Era cald în zilele iernii în suprapopulata căsuţă, dar noaptea, gerul acoperea cu flori de gheaţă ferestrele. În strâmtorarea şi întunericul casei lor "tradiţionale", românii aşteptau primăvara cu nerăbdare. Lumina vie şi verdeaţa cotropitoare îi copleşeau atunci până-ntr-atât că-n fiecare cântec popular e pomenită "frunza verde", scrie Drăghicescu în lucrarea ce-a dedicat-o în 1906 psihologiei poporului român.
La fel ca locuinţa familiei Andruţă şi Lixandra din Tătărăi, casele mai răsărite ale scorniceştilor se compuneau din trei încăperi. "Vatra" – tinda prin care se intră din prispă în casă -, cu "ţestul" de copt, "frigarea" şi alte câteva puţine obiecte casnice de pregătit şi servit hrana. Uşile laterale ale "vetrei" dau, spre stânga, în camera de locuit şi dormit pentru întreaga familie şi, spre dreapta, în odaia "de la drum" unde se depozitau lucrurile mai de valoare (lăzi de zestre, "scoarţe" ţesute în război, haine de sărbătoare). În vatra din casa lui Ceauşescu s-au păstrat ţestul, ceaunul, frigarea şi câteva oale de lut. O masă rotundă cu trei picioare şi câteva scaune de lemn par a fi mai degrabă mobilierul unei case a păpuşilor decât obiectele uzuale ale familiei. Cum se vor fi înghesuit părinţii cu copiii lor mulţi împrejurul mămăligii şi blidului cu fiertură ori lapte acru puse pe mica masă?...
Vara, aproape întrega familie se culca afară, aşternându-şi pe prispă sau, dacă-l aveau, în fânar. Se înghesuiau iarna într-o singură cameră, dormind pe laviţele aşezate de-a lungul pereţilor. În camera "bună" a caselor olteneşti se găseşte uneori o masă cu saune, şi încă mai rar un dulap, după descrierea făcută la 1936 de Anuarul judeţului. "Sărăcia inteligenţei, desăvârşita ei lipsă de rafinare se vede din traiul cu totul simplu, pe care ţăranul român, păstor sau agricultor, îl ducea în coliba lui goală", concluziona Drăghicescu despre spiritualitatea vieţii la ţară la începutul secolului XX descriind cele "câteva necioplite bucăţi de lemn" ce alcătuiesc mobilierul locuinţei tradiţionale.
Caracterul unei comunităţi se modelează după felul său de-a lucra, se judeca în spiritul vremii, mentalul colectiv şi personalitatea de bază a popoarelor. Astfel că, prin roadele şi trăinicia muncilor, sub semnul "neisprăvitului", resemnării, lipsei de energie ofensivă, prudenţei şi credinţei în fatalitate a fost pusă firea românului. Însăşi gospodăria rurală e o oglindă a felului românesc de a fi. "Nepăsarea, lenevirea şi nechibzuinţa" se întrevăd şi în construcţia caselor "efemere" şi în îngrijirile animalelor. "A fabrica cărămidă şi a zidi o casă, cu o anevoinţă care să le răpească chiar mai mult de 2-3 ani de zile, nu poate deloc încape în apucăturile populaţiei noastre de la ţară", scria Drăghicescu.
Să treci cu bine pragul "casei părinteşti" din Scorniceşti, eşti nevoit să te-apleci. Pe lângă pereţii camerei "bune" dinspre drum sunt întinse laviţe, dar în cealaltă odaie e-o mobilă trainică din lemn masiv. Copiii lui Andruţă şi ai Lixandrei Ceauşescu, deveniţi "oameni mari", surprinşi neplăcut de amintirile habitatului copilăriei, le-au cosmetizat pe alocuri. Mama dormea cu fetele într-o cameră, iar tatăl cu băieţii în cealaltă, va povesti mai târziu Lina Bărbulescu consătenilor săi.
Deşi Ceauşeştii, ca toţi ceilalţi săteni, petrecuseră iernile claie peste grămadă într-o singură încăpere. Greu de imaginat traiul acela, fie şi numai prin consecinţele datorate volumului de aer pe cap de membru al familiei, unul dintre indicatorii de azi ai calităţii vieţii. Când 30 de metri cubi aer sunt stabiliţi ca minimul necesar fiecărei persoane dintr-un spaţiu locuibil, câtă frustrare, agresivitate şi promiscuitate vor fi cumulat toţi membrii unei numeroase familii dintr-o încăpere cu suprafaţa sub 20 de metri patraţi?! La răsuflările şi vorbele numeroaselor guri se mai alătura uneori câte-un miel sau viţel fătat timpuriu primăvara, alteori cloşca cu pui... Pe cuptorul tindei şi "culmea" camerei de locuit se întindeau seara obielele din opinci la uscat, hainele de postav – jilave de nea, burniţă, ceaţă – laolaltă cu scutecele "ude" ale copiilor.
După ce-au crescut, în locuinţa Ceauşeştilor din Scorniceşti n-a rămas însă nici unul dintre copii. Măritată "acasă", Lina împreună cu soţul ei Vasile Bărbulescu şi-au construit în apropiere o gospodărie potrivită cu starea lor de fruntaşi ai satului. În 1964, Nicolae Ceauşescu s-a mutat "de la bloc" în vila din Snagov cadorisindu-şi părinţii cu mobila dormitorului ce-l avea de prin anii ’50, când lucra la Armată. După moartea lui Andruţă (1969) şi a Lixandrei (1970), au venit diverşi cu propunerea amenajării unei case memoriale. În faţa lui Constantin Neacşu, primarul comunei, Nicolae Ceauşescu a fost categoric: "Nu deschideţi muzeu, eu sunt încă în viaţă. Asta e căsuţa părinţilor noştri, iar moştenitorii ei sunt toţi copiii lui Andruţă." Mai târziu i-a dat surorii bani s-o recondiţioneze. "Au fost şi între fraţi discuţii dacă să-i mai adauge o cameră, două dar el nu a vrut, îşi aminteşte nepotul Emil Bărbulescu. Le-a spus că nu vrea nici sobă de teracotă, nici parchet."
"Le-am făcut cârciumă din miliţie", s-a lăudat Nea Andruţă
După lectura amintirilor despre tatăl lui Nicolae Ceauşescu publicate în Jurnalul Naţional, prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu şi-a amintit câteva istorii auzite în 1962-1964, când era tânăr medic de circumscripţie la Mărgineni, sat aparţinător comunei Scorniceşti. Pe vremea lui Dej, ca alţi "cooperatori fruntaşi", Andruţă Ceauşescu a fost trimis în concediu de odihnă şi tratament să-şi refacă forţa de muncă. La Govora sau Olăneşti a stat mai mult prin bufete decât la băi. S-a-ncăierat într-o seară cu alţi colectivişti de soiul lui şi a ajuns la miliţie. Sunt tatăl lui Ceauşescu, a zis el, dar miliţienii n-au vrut să-l creadă. Daţi-mi telefonul. Să stiţi că nu vă torn, doar să vă convingeţi. În năuceala ce-a urmat, a propus să-i aducă ei băutura în sediul miliţiei. Nu mai calc prin bufet să vă fac greutăţi, le-a promis, vin la voi la miliţie. Şi s-a ţinut de cuvânt tot restul sejurului. "Le-am făcut cârciumă din miliţie", s-a lăudat Nea Andruţă consătenilor după concediul la băi.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-frunza-verde-si-paturile-de-la-armata-577320.html
Autor: LAVINIA BETEA
Integrate în arhitectura locală din nordul al judeţului Olt, casele Scorniceştiului s-au înălţat pe structura bârnelor groase de stejar. În stil românesc orientate spre sud şi cu pridvor cu stâlpi încrustaţi, erau văruite pe dinafară cu alb. Vetrele încăperilor scunde se nivelau cu lut amestecat cu bălegar, prelungindu-se în prispa de-afară.
Şi-n prima jumătate a secolului XX, satele continuau tradiţia veacurilor dinainte. Întemeiate pe albii modeste de văi, ce vor servi de uliţe, casele şi le construiau singuri sătenii. "Câţiva pari înfipţi în pământ, între dânşii o pânză de crăci împleterit, şi peste toate acestea, ceea ce este mai temeinic în această căscioară de ţară, vine o pătură groasă de pământ şi humă, a descris Nicolae Iorga meşteşugul locuinţei româneşti. Coperişul este făcut din coceni, ramuri, stuf şi iarăşi pământ aruncat pe deasupra. Până foarte târziu, deschizătura ferestrei era astupată cu hârtie".
Se poate spune, aşadar, pe drept cuvânt – observa ironic primul sociolog român Dumitru Drăghicescu – că ziarele au adus lumină în bordeie. Cu mai puţin de-un veac înainte, în vremea prunciei povestitorului Creangă, cu băşica porcului de Crăciun se astupa locul ferestrei. Era cald în zilele iernii în suprapopulata căsuţă, dar noaptea, gerul acoperea cu flori de gheaţă ferestrele. În strâmtorarea şi întunericul casei lor "tradiţionale", românii aşteptau primăvara cu nerăbdare. Lumina vie şi verdeaţa cotropitoare îi copleşeau atunci până-ntr-atât că-n fiecare cântec popular e pomenită "frunza verde", scrie Drăghicescu în lucrarea ce-a dedicat-o în 1906 psihologiei poporului român.
La fel ca locuinţa familiei Andruţă şi Lixandra din Tătărăi, casele mai răsărite ale scorniceştilor se compuneau din trei încăperi. "Vatra" – tinda prin care se intră din prispă în casă -, cu "ţestul" de copt, "frigarea" şi alte câteva puţine obiecte casnice de pregătit şi servit hrana. Uşile laterale ale "vetrei" dau, spre stânga, în camera de locuit şi dormit pentru întreaga familie şi, spre dreapta, în odaia "de la drum" unde se depozitau lucrurile mai de valoare (lăzi de zestre, "scoarţe" ţesute în război, haine de sărbătoare). În vatra din casa lui Ceauşescu s-au păstrat ţestul, ceaunul, frigarea şi câteva oale de lut. O masă rotundă cu trei picioare şi câteva scaune de lemn par a fi mai degrabă mobilierul unei case a păpuşilor decât obiectele uzuale ale familiei. Cum se vor fi înghesuit părinţii cu copiii lor mulţi împrejurul mămăligii şi blidului cu fiertură ori lapte acru puse pe mica masă?...
Vara, aproape întrega familie se culca afară, aşternându-şi pe prispă sau, dacă-l aveau, în fânar. Se înghesuiau iarna într-o singură cameră, dormind pe laviţele aşezate de-a lungul pereţilor. În camera "bună" a caselor olteneşti se găseşte uneori o masă cu saune, şi încă mai rar un dulap, după descrierea făcută la 1936 de Anuarul judeţului. "Sărăcia inteligenţei, desăvârşita ei lipsă de rafinare se vede din traiul cu totul simplu, pe care ţăranul român, păstor sau agricultor, îl ducea în coliba lui goală", concluziona Drăghicescu despre spiritualitatea vieţii la ţară la începutul secolului XX descriind cele "câteva necioplite bucăţi de lemn" ce alcătuiesc mobilierul locuinţei tradiţionale.
Caracterul unei comunităţi se modelează după felul său de-a lucra, se judeca în spiritul vremii, mentalul colectiv şi personalitatea de bază a popoarelor. Astfel că, prin roadele şi trăinicia muncilor, sub semnul "neisprăvitului", resemnării, lipsei de energie ofensivă, prudenţei şi credinţei în fatalitate a fost pusă firea românului. Însăşi gospodăria rurală e o oglindă a felului românesc de a fi. "Nepăsarea, lenevirea şi nechibzuinţa" se întrevăd şi în construcţia caselor "efemere" şi în îngrijirile animalelor. "A fabrica cărămidă şi a zidi o casă, cu o anevoinţă care să le răpească chiar mai mult de 2-3 ani de zile, nu poate deloc încape în apucăturile populaţiei noastre de la ţară", scria Drăghicescu.
Să treci cu bine pragul "casei părinteşti" din Scorniceşti, eşti nevoit să te-apleci. Pe lângă pereţii camerei "bune" dinspre drum sunt întinse laviţe, dar în cealaltă odaie e-o mobilă trainică din lemn masiv. Copiii lui Andruţă şi ai Lixandrei Ceauşescu, deveniţi "oameni mari", surprinşi neplăcut de amintirile habitatului copilăriei, le-au cosmetizat pe alocuri. Mama dormea cu fetele într-o cameră, iar tatăl cu băieţii în cealaltă, va povesti mai târziu Lina Bărbulescu consătenilor săi.
Deşi Ceauşeştii, ca toţi ceilalţi săteni, petrecuseră iernile claie peste grămadă într-o singură încăpere. Greu de imaginat traiul acela, fie şi numai prin consecinţele datorate volumului de aer pe cap de membru al familiei, unul dintre indicatorii de azi ai calităţii vieţii. Când 30 de metri cubi aer sunt stabiliţi ca minimul necesar fiecărei persoane dintr-un spaţiu locuibil, câtă frustrare, agresivitate şi promiscuitate vor fi cumulat toţi membrii unei numeroase familii dintr-o încăpere cu suprafaţa sub 20 de metri patraţi?! La răsuflările şi vorbele numeroaselor guri se mai alătura uneori câte-un miel sau viţel fătat timpuriu primăvara, alteori cloşca cu pui... Pe cuptorul tindei şi "culmea" camerei de locuit se întindeau seara obielele din opinci la uscat, hainele de postav – jilave de nea, burniţă, ceaţă – laolaltă cu scutecele "ude" ale copiilor.
După ce-au crescut, în locuinţa Ceauşeştilor din Scorniceşti n-a rămas însă nici unul dintre copii. Măritată "acasă", Lina împreună cu soţul ei Vasile Bărbulescu şi-au construit în apropiere o gospodărie potrivită cu starea lor de fruntaşi ai satului. În 1964, Nicolae Ceauşescu s-a mutat "de la bloc" în vila din Snagov cadorisindu-şi părinţii cu mobila dormitorului ce-l avea de prin anii ’50, când lucra la Armată. După moartea lui Andruţă (1969) şi a Lixandrei (1970), au venit diverşi cu propunerea amenajării unei case memoriale. În faţa lui Constantin Neacşu, primarul comunei, Nicolae Ceauşescu a fost categoric: "Nu deschideţi muzeu, eu sunt încă în viaţă. Asta e căsuţa părinţilor noştri, iar moştenitorii ei sunt toţi copiii lui Andruţă." Mai târziu i-a dat surorii bani s-o recondiţioneze. "Au fost şi între fraţi discuţii dacă să-i mai adauge o cameră, două dar el nu a vrut, îşi aminteşte nepotul Emil Bărbulescu. Le-a spus că nu vrea nici sobă de teracotă, nici parchet."
"Le-am făcut cârciumă din miliţie", s-a lăudat Nea Andruţă
După lectura amintirilor despre tatăl lui Nicolae Ceauşescu publicate în Jurnalul Naţional, prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu şi-a amintit câteva istorii auzite în 1962-1964, când era tânăr medic de circumscripţie la Mărgineni, sat aparţinător comunei Scorniceşti. Pe vremea lui Dej, ca alţi "cooperatori fruntaşi", Andruţă Ceauşescu a fost trimis în concediu de odihnă şi tratament să-şi refacă forţa de muncă. La Govora sau Olăneşti a stat mai mult prin bufete decât la băi. S-a-ncăierat într-o seară cu alţi colectivişti de soiul lui şi a ajuns la miliţie. Sunt tatăl lui Ceauşescu, a zis el, dar miliţienii n-au vrut să-l creadă. Daţi-mi telefonul. Să stiţi că nu vă torn, doar să vă convingeţi. În năuceala ce-a urmat, a propus să-i aducă ei băutura în sediul miliţiei. Nu mai calc prin bufet să vă fac greutăţi, le-a promis, vin la voi la miliţie. Şi s-a ţinut de cuvânt tot restul sejurului. "Le-am făcut cârciumă din miliţie", s-a lăudat Nea Andruţă consătenilor după concediul la băi.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-frunza-verde-si-paturile-de-la-armata-577320.html
spatiala Ceauşescu a intenţionat contracararea agenturii sovietice
Schimbările dese ale înalţilor activişti de partid şi de stat au urmărit prevenirea creării unor baze de putere prosovietice în România.
Autor: LAVINIA BETEA
Pe baza studiului documentelor din arhivele CIA, ale serviciilor speciale şi partidelor din ţările ex-comuniste, istoricul american Larry L. Watts a publicat cartea "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România". Publicată întâi în SUA, lucrarea răstoarnă multe din tezele şi teoriile puse în circuit de istoriografia şi politologia post-comunistă. Reproducem în cele ce urmează un fragment din versiunea românească, în curs de apariţie la Editura RAO. (L.B)
La Conferinţa Naţională a Partidului, din vara anului 1972, Ceauşescu a postulat caustic că, în timp ce de la "imperialişti" poate fi de aşteptat să atace naţionalismul ca pe un obstacol în calea dominaţiei lor, "criticarea naţiunii de către cercurile progresiste şi chiar marxist-leniniste nu este de înţeles". El a declarat că, deoarece naţionalismul rămânea "un factor principal în lupta pentru schimbări democratice şi revoluţionare care produc progresul social", toate partidele comuniste "trebuie să fie exponenţi reali ai intereselor naţionale şi să afirme cu hotărâre noile caracteristici ale naţiunii":
"Nu poţi fi internaţionalist dacă nu-ţi iubeşti propria naţiune şi nu lupţi pentru... construirea noii naţiuni socialiste şi comuniste. Totodată, nu poţi fi simbol al luptei pentru interesele naţiunii dacă nu acţionezi ferm pentru dezvoltarea cooperării cu celelalte naţiuni, pe baza egalităţii depline în drepturi şi a respectului mutual".
Ceauşescu a afirmat deschis că "existenţa unui singur centru de putere nu mai este posibilă" şi a reiterat chemarea pentru relaţii "de tip nou", argumentând că în timp ce relaţiile capitaliste se bazau pe "dominaţia celor slabi de către cei puternici, pe inegalitate şi exploatare, pe oprimarea unui popor de către altul", relaţiile între ţările socialiste nu trebuiau "să se bazeze pe inegalitate şi opresiune, ci pe respectul general al independenţei şi suveranităţii naţionale". Într-o anumită măsură, aceasta era o replică adresată lui Janos Kadar, care proclama cu plăcere că "cei care se întorc împotriva Uniunii Sovietice nu pot fi numiţi comunişti sau internaţionalişti". Concomitent, într-un articol publicat atât la Moscova cât şi la Budapesta, Departamentul Internaţional maghiar ridiculiza naţionalismul ca fiind "o supraevaluare a individualităţii naţionale", care conducea la "confundarea cu suveranitatea partidului şi a statului", primul fiind definit de doctrina Brejnev.
Destinat aparent tuturor revizioniştilor nu României în special, Radio Moscova îi ataca ulterior pe toţi revizioniştii de dreapta şi de stânga care, de fapt, împărtăşeau acelaşi obiectiv:
"În apărarea modelelor naţionale ale socialismului, ei încearcă să distorsioneze şi să zdruncine adevăratul socialism din ţările socialiste, să slăbească relaţiile frăţeşti dintre aceste state şi să încurajeze sentimentele naţionaliste, care nu au nimic în comun cu respectul integrităţii şi caracteristicilor naţionale. Ei încearcă să justifice "pluralismul" socialist prin care s-ar ajunge ca fiecare ţară sau grup de ţări "să aibă propriul tip de socialism, distinct de socialismul ştiinţific al lui Marx, Engels şi Lenin, care au iniţiat introducerea sa în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări socialiste".
În această luptă retorică, Ceauşescu a angajat exemple istorice negative pentru a condamna practicile curente sovietice (şi maghiare). Reafirmând că dizolvarea Cominternului fusese corectă, deoarece era incompatibil cu interesele partidelor comuniste, el a declarat că PCR greşise grav când ceruse separarea unor părţi din teritoriu de statul român, sub conducerea Cominternului. Chiar şi mai explicit, el a declarat că "orice tentativă de amestec în treburile interne ale altui stat trebuie considerată un act împotriva păcii şi a umanităţii", aruncând o acuzaţie care putea fi recunoscută până şi de cel mai umil apparatchik de la Moscova. Apoi, a condamnat "guvernele anterioare din România şi din străinătate care incitaseră naţionalităţile una împotriva alteia pentru a diviza şi stăpâni".
Acesta era contextul în care congresul a adoptat hotărârea de "rotire a activiştilor de partid şi de stat", o măsură organizatorică destinată să prevină crearea unor baze de putere prosovietice, care ar fi putut înlătura conducerea şi realinia politica României la preferinţele Moscovei. Cu toate că a complicat posibilităţile sovieticilor de recrutare – atât rapoartele INTERKIT cât şi cele Stasi se plângeau frecvent de asta – din diverse motive, consecinţele nedorite ale "rotaţiei cadrelor" s-au dovedit devastatoare pentru interesele României, în acel deceniu. Prima problemă a fost hipercentralizarea autorităţii de decizie (chiar şi în contextul autoritarist comunist). Problemele uzuale nu puteau fi rezolvate fără referirea la conducătorul a cărui autoritate nu putea substitui expertiza reală şi care, în orice caz, era mai preocupat de problemele externe şi de securitate, şi pentru că era necesar, dar şi pentru că le prefera. De asemenea, a obstrucţionat grav dezvoltarea experienţei, expertizei şi a memoriei instituţionale, o degradare a capacităţilor administrative care a fost curând reflectată în declinul corespunzător al bunăstării interne.
Unul dintre cele mai disfuncţionale aspecte ale "rotaţiei cadrelor" a fost că a plasat soarta majorităţii funcţionarilor la mila Secţiei de cadre de partid şi de stat a Comitetului Central, aflată sub conducerea "marelui academician şi om de ştiinţă" Elena Ceauşescu. Conducerea ei a fost deosebit de capricioasă şi îngustă, iar autoritatea de şefă a cadrelor de partid şi de stat i-a permis "să dicteze schimbări organizatorice şi de personal, în partid şi în guvern". Drept rezultat, numai cadrele în care ea avea încredere personal, indiferent de competenţă şi aptitudini, populau instituţiile responsabile de guvernarea internă, rezultând un fenomen care a fost etichetat greşit ca "socialism de familie". Lipsa de oportunităţi pentru persoanele talentate şi/sau ambiţioase din cadrul partidului, care nu aparţineau acestui cerc, a provocat imense satisfacţii şi a facilitat eforturile de recrutare sovietice, exact genul de evoluţie pe care "rotaţia cadrelor" fusese destinată să îl prevină.
Până la sfârşitul anului, spionajul est-german identificase deja "îndoieli serioase" ale unui "număr de tovarăşi români", referitoare la politica externă şi la "recentele practici pline de capricii din politica de cadre centrală". "Măsurile administrative şi ale organelor de control pentru a reglementa conducerea politicilor naţionaliste şi de a le proteja în faţa criticilor" – mai degrabă de tip sovietic ortodox, decât de orientare liberală – au provocat de asemenea insatisfacţie pentru "prietenii" Moscovei din PCR. "Îndoielile" facţiunilor prosovietice au fost suplimentate copios de rapoartele şi zvonurile larg răspândite despre insatisfacţia populaţiei faţă de politica lui Ceauşescu de orientare către Vest.
Larry L. Watts – scurtă biografie
Consultant al Corporaţiei RAND la momentul revoluţiei, Larry Watts a călătorit deseori în Europa de Est şi în URSS înainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării privind reforma în armată, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO. În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România. Între 2001-2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezindenţial pentru securitate naţională din România. Activitatea sa de consilier a fost recunoscută de Serviciul de Informaţii Externe, de Preşedinţia României şi de Ministerul Apărării.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-a-intentionat-contracararea-agenturii-sovietice-577110.html
Autor: LAVINIA BETEA
Pe baza studiului documentelor din arhivele CIA, ale serviciilor speciale şi partidelor din ţările ex-comuniste, istoricul american Larry L. Watts a publicat cartea "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România". Publicată întâi în SUA, lucrarea răstoarnă multe din tezele şi teoriile puse în circuit de istoriografia şi politologia post-comunistă. Reproducem în cele ce urmează un fragment din versiunea românească, în curs de apariţie la Editura RAO. (L.B)
La Conferinţa Naţională a Partidului, din vara anului 1972, Ceauşescu a postulat caustic că, în timp ce de la "imperialişti" poate fi de aşteptat să atace naţionalismul ca pe un obstacol în calea dominaţiei lor, "criticarea naţiunii de către cercurile progresiste şi chiar marxist-leniniste nu este de înţeles". El a declarat că, deoarece naţionalismul rămânea "un factor principal în lupta pentru schimbări democratice şi revoluţionare care produc progresul social", toate partidele comuniste "trebuie să fie exponenţi reali ai intereselor naţionale şi să afirme cu hotărâre noile caracteristici ale naţiunii":
"Nu poţi fi internaţionalist dacă nu-ţi iubeşti propria naţiune şi nu lupţi pentru... construirea noii naţiuni socialiste şi comuniste. Totodată, nu poţi fi simbol al luptei pentru interesele naţiunii dacă nu acţionezi ferm pentru dezvoltarea cooperării cu celelalte naţiuni, pe baza egalităţii depline în drepturi şi a respectului mutual".
Ceauşescu a afirmat deschis că "existenţa unui singur centru de putere nu mai este posibilă" şi a reiterat chemarea pentru relaţii "de tip nou", argumentând că în timp ce relaţiile capitaliste se bazau pe "dominaţia celor slabi de către cei puternici, pe inegalitate şi exploatare, pe oprimarea unui popor de către altul", relaţiile între ţările socialiste nu trebuiau "să se bazeze pe inegalitate şi opresiune, ci pe respectul general al independenţei şi suveranităţii naţionale". Într-o anumită măsură, aceasta era o replică adresată lui Janos Kadar, care proclama cu plăcere că "cei care se întorc împotriva Uniunii Sovietice nu pot fi numiţi comunişti sau internaţionalişti". Concomitent, într-un articol publicat atât la Moscova cât şi la Budapesta, Departamentul Internaţional maghiar ridiculiza naţionalismul ca fiind "o supraevaluare a individualităţii naţionale", care conducea la "confundarea cu suveranitatea partidului şi a statului", primul fiind definit de doctrina Brejnev.
Destinat aparent tuturor revizioniştilor nu României în special, Radio Moscova îi ataca ulterior pe toţi revizioniştii de dreapta şi de stânga care, de fapt, împărtăşeau acelaşi obiectiv:
"În apărarea modelelor naţionale ale socialismului, ei încearcă să distorsioneze şi să zdruncine adevăratul socialism din ţările socialiste, să slăbească relaţiile frăţeşti dintre aceste state şi să încurajeze sentimentele naţionaliste, care nu au nimic în comun cu respectul integrităţii şi caracteristicilor naţionale. Ei încearcă să justifice "pluralismul" socialist prin care s-ar ajunge ca fiecare ţară sau grup de ţări "să aibă propriul tip de socialism, distinct de socialismul ştiinţific al lui Marx, Engels şi Lenin, care au iniţiat introducerea sa în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări socialiste".
În această luptă retorică, Ceauşescu a angajat exemple istorice negative pentru a condamna practicile curente sovietice (şi maghiare). Reafirmând că dizolvarea Cominternului fusese corectă, deoarece era incompatibil cu interesele partidelor comuniste, el a declarat că PCR greşise grav când ceruse separarea unor părţi din teritoriu de statul român, sub conducerea Cominternului. Chiar şi mai explicit, el a declarat că "orice tentativă de amestec în treburile interne ale altui stat trebuie considerată un act împotriva păcii şi a umanităţii", aruncând o acuzaţie care putea fi recunoscută până şi de cel mai umil apparatchik de la Moscova. Apoi, a condamnat "guvernele anterioare din România şi din străinătate care incitaseră naţionalităţile una împotriva alteia pentru a diviza şi stăpâni".
Acesta era contextul în care congresul a adoptat hotărârea de "rotire a activiştilor de partid şi de stat", o măsură organizatorică destinată să prevină crearea unor baze de putere prosovietice, care ar fi putut înlătura conducerea şi realinia politica României la preferinţele Moscovei. Cu toate că a complicat posibilităţile sovieticilor de recrutare – atât rapoartele INTERKIT cât şi cele Stasi se plângeau frecvent de asta – din diverse motive, consecinţele nedorite ale "rotaţiei cadrelor" s-au dovedit devastatoare pentru interesele României, în acel deceniu. Prima problemă a fost hipercentralizarea autorităţii de decizie (chiar şi în contextul autoritarist comunist). Problemele uzuale nu puteau fi rezolvate fără referirea la conducătorul a cărui autoritate nu putea substitui expertiza reală şi care, în orice caz, era mai preocupat de problemele externe şi de securitate, şi pentru că era necesar, dar şi pentru că le prefera. De asemenea, a obstrucţionat grav dezvoltarea experienţei, expertizei şi a memoriei instituţionale, o degradare a capacităţilor administrative care a fost curând reflectată în declinul corespunzător al bunăstării interne.
Unul dintre cele mai disfuncţionale aspecte ale "rotaţiei cadrelor" a fost că a plasat soarta majorităţii funcţionarilor la mila Secţiei de cadre de partid şi de stat a Comitetului Central, aflată sub conducerea "marelui academician şi om de ştiinţă" Elena Ceauşescu. Conducerea ei a fost deosebit de capricioasă şi îngustă, iar autoritatea de şefă a cadrelor de partid şi de stat i-a permis "să dicteze schimbări organizatorice şi de personal, în partid şi în guvern". Drept rezultat, numai cadrele în care ea avea încredere personal, indiferent de competenţă şi aptitudini, populau instituţiile responsabile de guvernarea internă, rezultând un fenomen care a fost etichetat greşit ca "socialism de familie". Lipsa de oportunităţi pentru persoanele talentate şi/sau ambiţioase din cadrul partidului, care nu aparţineau acestui cerc, a provocat imense satisfacţii şi a facilitat eforturile de recrutare sovietice, exact genul de evoluţie pe care "rotaţia cadrelor" fusese destinată să îl prevină.
Până la sfârşitul anului, spionajul est-german identificase deja "îndoieli serioase" ale unui "număr de tovarăşi români", referitoare la politica externă şi la "recentele practici pline de capricii din politica de cadre centrală". "Măsurile administrative şi ale organelor de control pentru a reglementa conducerea politicilor naţionaliste şi de a le proteja în faţa criticilor" – mai degrabă de tip sovietic ortodox, decât de orientare liberală – au provocat de asemenea insatisfacţie pentru "prietenii" Moscovei din PCR. "Îndoielile" facţiunilor prosovietice au fost suplimentate copios de rapoartele şi zvonurile larg răspândite despre insatisfacţia populaţiei faţă de politica lui Ceauşescu de orientare către Vest.
Larry L. Watts – scurtă biografie
Consultant al Corporaţiei RAND la momentul revoluţiei, Larry Watts a călătorit deseori în Europa de Est şi în URSS înainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării privind reforma în armată, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO. În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România. Între 2001-2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezindenţial pentru securitate naţională din România. Activitatea sa de consilier a fost recunoscută de Serviciul de Informaţii Externe, de Preşedinţia României şi de Ministerul Apărării.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-a-intentionat-contracararea-agenturii-sovietice-577110.html
Ţigani şi nemţi la Scorniceşti
Scurte istorii asupra closetului, dotei mireselor, găinii de lux şi vântului numit de olteni "traista goală".
Autor: LAVINIA BETEA
De-o parte şi de cealaltă a Oltului, ţăranii români au prelungit până spre mijlocul secolului al XX-lea tradiţii, credinţe şi practici străvechi
Istoria părinţilor viitorului conducător al României nu poate fi povestită presărând-o cu întâmplări, amintiri de petreceri sau înmormântări, întâlniri între neamuri sau zile de târg, istorisiri vesele ori triste cu vecini, negustori, călători, ghicitoare ori vrăjitori... Deşi vor fi fost multe de ţinut minte. Nescrisă însă, moare cu omul şi lumea sa.
Traiul din casa părintească a lui Nicolae Ceauşescu va fi semănat, în linii mari, cu al strămoşilor din ţinuturile natale. Ca pretutindeni în lume, de-o parte şi de cealaltă a Oltului, "istoria mare" a instituţiilor a fost modelată din interior de complementul ei natural şi a format, la rându-i, "istoria mică" a mentalităţilor. Ţăranii români au prelungit până spre mijlocul secolului al XX-lea tradiţii, credinţe şi practici medievale, după cum observase pe bună dreptate Constantin Rădulescu-Motru în "Psihologia poporului român" (1937). Deosebit de comunităţile apusene, spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi spiritul de independenţă în viaţa publică şi socială sunt inhibate. Satele trăiesc în tradiţia muncii colective unde fiecare face "ceea ce crede că va face toată lumea", fără a avea curajul să înceapă o muncă altfel decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este "nu un simplu risc, ci o nebunie".
Oltenia interbelică înseamnă viaţă la ţară. După datele singurului recensământ din România Mare, 79,8% din locuitori erau săteni la 1930. Predominau în provinciile Olteniei (86,9%) şi Moldovei (87,1%). Venitul pe capul de locuitor român era însă atunci comparabil cu cel al Franţei la 1789 sau al Angliei la 1648. Iar inventarul şi productivitatea culturilor agricole corespundeau mediului francez din urmă cu 200 de ani şi celui englez din secolul al XVIII-lea.
Familia oltenească din Vechiul Regat e clasată de antropologi la tipul "lăstar". Continuitatea gospodăriei părinteşti se asigura prin ultimul născut de parte bărbătească. Ceilalţi feciori primeau fiecare la însurătoare "lotul" de pământ cuvenit ca zestre. Dota fetelor din familii mai înstărite consta din pământ, animale şi "lada de zestre". Miresele părăseau casele părinteşti nevoiaşe sau cu mulţi copii doar cu "lada de zestre" plină cu obiecte casnice şi de îmbrăcăminte confecţionate în casă.
După puţinele fapte conservate în memoria de familie a Ceauşeştilor, fără umbră de îndoială că părinţii au încurajat orice rost nou s-ar fi ivit în calea unuia dintre copii. Dacă pământul s-ar fi-mpărţit la toţi 9, din ce-ar fi trăit fiecare?!
Primul născut al Lixandrei Ceauşescu a fost Niculina, în 1914. Apoi au venit ceilalţi, pe rând, după calendar fix, din doi în doi ani: Marin, Nicolae, Maria (Riţa), Florea, celălalt Nicolae (Nicu, zis şi Andruţă), Ilie, Elena (Lina), Ion şi Constantin (copilul decedat). Numărul mare de copii era ceva obişnuit în România acelei vremi. Într-o anchetă efectuată între 1926-1930 pentru 24 de ţări ale lumii, românii s-au plasat pe primul loc, cu un spor de natalitate de peste 35 la mia de locuitori. Mai neobişnuite au fost rezistenţa şi buna îngrijire a copiilor din casa lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu, unde cu excepţia unuia singur au supravieţuit toţi ceilalţi – fără doctori, spitale sau medicamente. În caz de acută nevoie, ţăranii din Scorniceşti puteau apela cel mult la agentul sanitar din Potcoava, centrul de plasă. În sărăcia judeţului Olt, abia în 1935 s-a construit primul dispensar, în întregul judeţ fiind abia 16 moaşe. Conform statisticilor de la sfârşitul perioadei interbelice, un medic deservea în România peste 17.000 de săteni!
"Lipit de albia Oltului cum e lipit cuibul de rândunică de streaşina casei", descria frumos judeţul fostul său prefect, generalul Gh. Petrescu Florin Hotinăneanu, în monografia apărută în 1944. Din pământ sărac şi secetos, neprielnic cultivării cerealelor e compus însă aproape jumătate din teritoriu. Un "delăsat" şi pe nedrept, "oropsit" judeţ deasupra căruia deseori trece, primăvara şi vara, vântul numit de olteni "traista goală". Atât din cauza sărăciei solului, cât şi a strâmtorării judeţelor învecinate – Argeş şi Teleorman, care i-au răpit pământurile mânoase şi au făcut căile de acces să treacă prin teritoriul lor –, judeţul şi-a dus greu viaţa şi între cele două războaie, aprecia fostul prefect.
Scorniceştii, comuna cea mai mare din cuprinsul judeţului Olt, îşi înşiruia satele de-a lungul a trei văi: pe Valea Plapcea Mare – Constantineşti, Mogoşeşti, Jitaru, Mărgineni-Slobozia, Bălţaţi, Mihăileşti-Popeşti; pe Valea Plapcea Mică: Teiuş, Rusciori, Scorniceşti, Tătărăi şi Isăreşti; pe Valea Negrişoara (Neagra) – Şuica, Negreni, Chiţeasca, Bircii. Înainte de război, numărul locuitorilor comunei se apropia de 9.000, la recensământul din 1930 fiind înregistrate 9.184 de suflete. Compoziţia etnică era pur românească. Cu excepţia verii, când o comunitate de ţigani îşi rânduia şatra într-o groapă de peste gardul casei lui Andruţă şi Lixandra Ceauşescu din Tătărăi. De mirajul vieţii lor de nomazi îşi va aminti mai târziu Ceauşescu, întrebându-şi neamurile dacă mai vin ori nu ţiganii cunoscuţi prin Scorniceşti.
Mackensen, animatorul latrinei de tablă
O singură cale ferată de doar 42 km, între Corbu şi Slatina, fusese construită până la capătul celui de-al doilea război mondial în ţinut. Dacă ocupaţia germană s-ar fi prelungit puţin, s-ar fi pus în funcţiune şi o a doua, tocmai pe Valea Plapcei până la Seaca, prin Potcoava. Nemţii începuseră exploatarea pădurilor din Seaca, plănuind transportul pe drum de fier. Lucrările avansaseră la fixarea şinelor. Au trebuit să plece în grabă, abandonând totul. Lemnele tăiate au putrezit, iar autorităţile româneşti au mutat şinele şi stâlpii la Govora, construind din ele calea ferată ce leagă oraşul de staţiune. De ocupaţia germană se leagă şi o legendă a locului. Înspăimântat de lipsa de igienă şi de civilizaţia rudimentară a localnicilor, generalul Mackensen – care ocupase Oltenia aproape un an (1917-1918), imaginând, desigur, o continuitate de lungă durată în administrarea ei – a ordonat armatei să construiască ţăranilor closete din tablă. Retragerea germană a însemnat dărâmarea closetelor, cu tabla closetelor din curţi fiind astupate găurile de pe acoperişul caselor. Va fi fost şi familia lui Andruţă Ceauşescu printre aceia care găseau întru totul nelesnicioasă deprinderea "umblătoarei", cum i s-a zis până târziu latrinei din curte?! Ancheta făcută de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1929 stabilise că mai puţin de jumătate din gospodăriile rurale româneşti erau prevăzute şi cu closet în curte. Hârtia igienică şi apa curentă le erau însă necunoscute tuturor. Din cele trei-patru fântâni beau toţi oamenii şi toate animalele satului. În gloata dimprejurul lor izbucneau dese certuri. Iar între lărmuiala dimineţii şi serii de vară se scăldau, în noroi, porcii. Nici la Scorniceşti nu va fi fost altfel. Decât că verile din apele curgătoare ale Plapcei şi Negrişoarei se puteau adăpa vitele. Nici acestea prea numeroase, căci după statistica Institutului Naţional Zootehnic din 1938, din cele trei milioane de gospodării ţărăneşti ale României, două treimi nu aveau nici o vacă, 1, 7 milioane nu creşteau nici un porc, iar un sfert de milion nici o găină.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/tigani-si-nemti-la-scornicesti-577019.html
Autor: LAVINIA BETEA
De-o parte şi de cealaltă a Oltului, ţăranii români au prelungit până spre mijlocul secolului al XX-lea tradiţii, credinţe şi practici străvechi
Istoria părinţilor viitorului conducător al României nu poate fi povestită presărând-o cu întâmplări, amintiri de petreceri sau înmormântări, întâlniri între neamuri sau zile de târg, istorisiri vesele ori triste cu vecini, negustori, călători, ghicitoare ori vrăjitori... Deşi vor fi fost multe de ţinut minte. Nescrisă însă, moare cu omul şi lumea sa.
Traiul din casa părintească a lui Nicolae Ceauşescu va fi semănat, în linii mari, cu al strămoşilor din ţinuturile natale. Ca pretutindeni în lume, de-o parte şi de cealaltă a Oltului, "istoria mare" a instituţiilor a fost modelată din interior de complementul ei natural şi a format, la rându-i, "istoria mică" a mentalităţilor. Ţăranii români au prelungit până spre mijlocul secolului al XX-lea tradiţii, credinţe şi practici medievale, după cum observase pe bună dreptate Constantin Rădulescu-Motru în "Psihologia poporului român" (1937). Deosebit de comunităţile apusene, spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi spiritul de independenţă în viaţa publică şi socială sunt inhibate. Satele trăiesc în tradiţia muncii colective unde fiecare face "ceea ce crede că va face toată lumea", fără a avea curajul să înceapă o muncă altfel decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este "nu un simplu risc, ci o nebunie".
Oltenia interbelică înseamnă viaţă la ţară. După datele singurului recensământ din România Mare, 79,8% din locuitori erau săteni la 1930. Predominau în provinciile Olteniei (86,9%) şi Moldovei (87,1%). Venitul pe capul de locuitor român era însă atunci comparabil cu cel al Franţei la 1789 sau al Angliei la 1648. Iar inventarul şi productivitatea culturilor agricole corespundeau mediului francez din urmă cu 200 de ani şi celui englez din secolul al XVIII-lea.
Familia oltenească din Vechiul Regat e clasată de antropologi la tipul "lăstar". Continuitatea gospodăriei părinteşti se asigura prin ultimul născut de parte bărbătească. Ceilalţi feciori primeau fiecare la însurătoare "lotul" de pământ cuvenit ca zestre. Dota fetelor din familii mai înstărite consta din pământ, animale şi "lada de zestre". Miresele părăseau casele părinteşti nevoiaşe sau cu mulţi copii doar cu "lada de zestre" plină cu obiecte casnice şi de îmbrăcăminte confecţionate în casă.
După puţinele fapte conservate în memoria de familie a Ceauşeştilor, fără umbră de îndoială că părinţii au încurajat orice rost nou s-ar fi ivit în calea unuia dintre copii. Dacă pământul s-ar fi-mpărţit la toţi 9, din ce-ar fi trăit fiecare?!
Primul născut al Lixandrei Ceauşescu a fost Niculina, în 1914. Apoi au venit ceilalţi, pe rând, după calendar fix, din doi în doi ani: Marin, Nicolae, Maria (Riţa), Florea, celălalt Nicolae (Nicu, zis şi Andruţă), Ilie, Elena (Lina), Ion şi Constantin (copilul decedat). Numărul mare de copii era ceva obişnuit în România acelei vremi. Într-o anchetă efectuată între 1926-1930 pentru 24 de ţări ale lumii, românii s-au plasat pe primul loc, cu un spor de natalitate de peste 35 la mia de locuitori. Mai neobişnuite au fost rezistenţa şi buna îngrijire a copiilor din casa lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu, unde cu excepţia unuia singur au supravieţuit toţi ceilalţi – fără doctori, spitale sau medicamente. În caz de acută nevoie, ţăranii din Scorniceşti puteau apela cel mult la agentul sanitar din Potcoava, centrul de plasă. În sărăcia judeţului Olt, abia în 1935 s-a construit primul dispensar, în întregul judeţ fiind abia 16 moaşe. Conform statisticilor de la sfârşitul perioadei interbelice, un medic deservea în România peste 17.000 de săteni!
"Lipit de albia Oltului cum e lipit cuibul de rândunică de streaşina casei", descria frumos judeţul fostul său prefect, generalul Gh. Petrescu Florin Hotinăneanu, în monografia apărută în 1944. Din pământ sărac şi secetos, neprielnic cultivării cerealelor e compus însă aproape jumătate din teritoriu. Un "delăsat" şi pe nedrept, "oropsit" judeţ deasupra căruia deseori trece, primăvara şi vara, vântul numit de olteni "traista goală". Atât din cauza sărăciei solului, cât şi a strâmtorării judeţelor învecinate – Argeş şi Teleorman, care i-au răpit pământurile mânoase şi au făcut căile de acces să treacă prin teritoriul lor –, judeţul şi-a dus greu viaţa şi între cele două războaie, aprecia fostul prefect.
Scorniceştii, comuna cea mai mare din cuprinsul judeţului Olt, îşi înşiruia satele de-a lungul a trei văi: pe Valea Plapcea Mare – Constantineşti, Mogoşeşti, Jitaru, Mărgineni-Slobozia, Bălţaţi, Mihăileşti-Popeşti; pe Valea Plapcea Mică: Teiuş, Rusciori, Scorniceşti, Tătărăi şi Isăreşti; pe Valea Negrişoara (Neagra) – Şuica, Negreni, Chiţeasca, Bircii. Înainte de război, numărul locuitorilor comunei se apropia de 9.000, la recensământul din 1930 fiind înregistrate 9.184 de suflete. Compoziţia etnică era pur românească. Cu excepţia verii, când o comunitate de ţigani îşi rânduia şatra într-o groapă de peste gardul casei lui Andruţă şi Lixandra Ceauşescu din Tătărăi. De mirajul vieţii lor de nomazi îşi va aminti mai târziu Ceauşescu, întrebându-şi neamurile dacă mai vin ori nu ţiganii cunoscuţi prin Scorniceşti.
Mackensen, animatorul latrinei de tablă
O singură cale ferată de doar 42 km, între Corbu şi Slatina, fusese construită până la capătul celui de-al doilea război mondial în ţinut. Dacă ocupaţia germană s-ar fi prelungit puţin, s-ar fi pus în funcţiune şi o a doua, tocmai pe Valea Plapcei până la Seaca, prin Potcoava. Nemţii începuseră exploatarea pădurilor din Seaca, plănuind transportul pe drum de fier. Lucrările avansaseră la fixarea şinelor. Au trebuit să plece în grabă, abandonând totul. Lemnele tăiate au putrezit, iar autorităţile româneşti au mutat şinele şi stâlpii la Govora, construind din ele calea ferată ce leagă oraşul de staţiune. De ocupaţia germană se leagă şi o legendă a locului. Înspăimântat de lipsa de igienă şi de civilizaţia rudimentară a localnicilor, generalul Mackensen – care ocupase Oltenia aproape un an (1917-1918), imaginând, desigur, o continuitate de lungă durată în administrarea ei – a ordonat armatei să construiască ţăranilor closete din tablă. Retragerea germană a însemnat dărâmarea closetelor, cu tabla closetelor din curţi fiind astupate găurile de pe acoperişul caselor. Va fi fost şi familia lui Andruţă Ceauşescu printre aceia care găseau întru totul nelesnicioasă deprinderea "umblătoarei", cum i s-a zis până târziu latrinei din curte?! Ancheta făcută de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1929 stabilise că mai puţin de jumătate din gospodăriile rurale româneşti erau prevăzute şi cu closet în curte. Hârtia igienică şi apa curentă le erau însă necunoscute tuturor. Din cele trei-patru fântâni beau toţi oamenii şi toate animalele satului. În gloata dimprejurul lor izbucneau dese certuri. Iar între lărmuiala dimineţii şi serii de vară se scăldau, în noroi, porcii. Nici la Scorniceşti nu va fi fost altfel. Decât că verile din apele curgătoare ale Plapcei şi Negrişoarei se puteau adăpa vitele. Nici acestea prea numeroase, căci după statistica Institutului Naţional Zootehnic din 1938, din cele trei milioane de gospodării ţărăneşti ale României, două treimi nu aveau nici o vacă, 1, 7 milioane nu creşteau nici un porc, iar un sfert de milion nici o găină.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/tigani-si-nemti-la-scornicesti-577019.html
Pasiunile lui Nea Andruţă Ceauşescu, pământul şi băutura
Cu preţul unei perechi de boi, vânduţi la târgul din Potcoava, părinţii s-au achitat de moştenirea tânărului Nicolae.
Autor: LAVINIA BETEA
Pentru fruntaşii satului, cârciuma era un loc de întâlnire unde erau dezbătute "problemele curente" ale comunităţii /
Biserica, primăria, şcoala erau instituţiile rurale ale statului. La şcoală umblau mai puţin de jumătate dintre copiii satului. Cel mult patru ani. Bătrânii, femeile trecute de prima tinereţe şi copiii mai răsăriţi treceau regulat pragul bisericii ortodoxe la slujbele de duminică. Bărbaţii în puteri se-apropiau de popă şi icoane de Paşti şi Crăciun, la cununie, botezuri şi înmormântări. Cârciuma a fost agora satului românesc. Un demos specific ce interzicea accesul femeilor, dar incita schimbul de veşti, dezbateri şi confruntări în comunitatea masculină.
Nea Andruţă a fost un "om mai vesel", a auzit de la cei bătrâni şi Constantin Neacşu, fost primar în Scorniceşti. Când a apucat să-l cunoască, tatăl lui Ceauşescu se-apropia de 60 de ani. Dar cărui bărbat nu-i place băutura?! Prin sat se spunea că numai ăl de-i bolnav nu bea dar şi acela încă pofteşte. Mulţi au profitat de această slăbiciune a lui Nea Andruţă, încercând să şi-l apropie şi prin el să ajungă la fiu.
La începutul anilor ’60 s-a auzit că Nicolae Ceauşescu, pe-atunci responsabilul cu agricultura din Biroul Politic al CC, va veni în vecini, la Negreni. Oamenii îl ştiau de "Niculae al nostru". Au zis să-şi ceară înapoi adeziunile de intrare în colectivă. Îl căutau pe Nea Andruţă crezând că vor ajunge la el. Venea maşina de la cramă de la Drăgăşani după tatăl puternicului Nicolae Ceauşescu. Îl luau şi îl îmbătau. La Scorniceşti erau într-o vreme mai mulţi din familie: fraţii Ilie şi celălalt Nicolae Andruţă, sora Lina şi cumnatul Lică Bărbulescu... Cel mai uşor era să te-ntâlneşti şi "împrieteneşti" cu Nea Andruţă. Până când soţii Ceauşescu l-au luat şi l-au închis la Snagov ca să termine povestea aceasta. Nea Andruţă nu trecea de om rău în sat iar de suferit a avut şi el, zice fostul primar despre "domiciliul obligatoriu" din curtea vilei de la Snagov la care Nicolae Ceauşescu şi-a supus părinţii încă din 1964 înainte de-a fi conducătorul ţării.
Când bunicii au fost duşi la Bucureşti, Emil Bărbulescu, fiul cel mic al Linei – fata măritată în casa lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu –, împlinise 6 ani. Pe el şi surorile lui i-a dus des la biserică bunica Lixandra. Făcuse la fel cu fetele şi băieţii ei cât i-a avut sub ascultare.
"Viaţa nouă" începuse de ani buni şi în Scorniceşti dar anumite obiceiuri rezistau. Duminica, bunăoară, bărbaţii vizitau crâşma iar femeile biserica. Pământul pentru cimitirul din deal a fost donat de tatăl lui Andruţă. Şi prin aceea bunicii sunt ctitori la biserică. Cât despre bunicul Andruţă, avea o livadă de pruni în deal. Şi viţă-de-vie acasă. Vindea el ţuică şi vin. Nicidecum, din viciul beţiei să fi vândut pământ sau lucruri din casă ca să cumpere băutură.
Din orice pricină s-ar fi ivit însă, Andruţă s-a ferit să înstrăineze pământul. În toamna lui 1935, fiica mai mare Niculina îi scria bunăoară din Bucureşti, rugându-l să se-nţeleagă "ca oamenii". Reproşându-i astfel zestrea ce i se cuvine, făcea aluzie şi la petrecerea lui prin "bodegi". Se subînţelege din scrisoarea oprită de Siguranţă că nici măcar de dragul măritişului fetei, ţiitoare de ani buni a moldoveanului din Brăhăşeşti Ştefan Rusu – ce-şi zisese Rusescu ajuns patron de cizmărie în Capitală –, Andruţă Ceauşescu nu se-ndupleca să-şi ciuntească pământul.
În acelaşi an, integritatea proprietăţii lui Andruţă a fost pusă iarăşi la încercare. I l-au adus acasă jandarmii pe Nicolae. "Dindărăt", reia nepotul Emil Bărbulescu, povestea mamei sale Lina, copilă de 7 ani când s-a petrecut acest moment unic din istoria satului. Îl predaseră din post în post şi l-au dat părinţilor pe bază de proces-verbal şi angajament că nu-l lasă să plece de-acasă. În amintirea surorii, adolescentul era plin de sânge şi cu picioarele vinete. O săptămână n-a vorbit cu nimeni oricât au insistat ceilalţi să spună ce făcuse ori ce gânduri avea. În cele din urmă, taică-su a mers cu boii în târg, la Potcoava. I-a vândut şi i-a dat banii să plece. Du-te să nu te mai văd, i-ar fi strigat. Cu înjurăturile de rigoare. Părinţii n-au ştiut că el e la închisoare. Ştiau că e bine la Bucureşti, aşa le scria şi Niculina.
Mai târziu, bunicii s-au ferit să le povestească nepoţilor păţanii cu politica şi închisorile celui de-al treilea născut. Când au ajuns să convieţuiască şi cu cuscra din Petreşti în casa anume făcută pentru bătrâni din curtea vilei de la Snagov, mama Elenei Ceauşescu îi "împungea" că nu trimiseseră pachete nici nu-şi vizitaseră fiul în lagăr sau la închisoare. Iar Lixandra Ceauşescu se scuza, ca la ţară, "eu n-am putut, maică, aveam atâţia copii!".
Andruţă şi Lixandra Ceauşescu nu s-au plâns nimănui de înstrăinarea lor de copiii rupţi prea devreme de casă.
Anul 1919 în date importante
● 6-11 ianuarie – eşecul insurecţiei comuniste la Berlin;
● 18 ianuarie – deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris;
● 4 martie – la Moscova s-a format Internaţionala a III-a (Cominternul);
● 21 martie – revolta comunistă condusă de Bela Kun proclamă Ungaria o Republică a Consiliilor;
● 28 iunie – semnarea Tratatului de la Versailles între Germania şi Aliaţi;
● 27 iulie – trupele lui Bela Kun sunt înfrânte de Armata Română;
● 19 septembrie – semnarea tratatului de la Saint Germain en Laye între Aliaţi şi Austria, actul de dispariţie al Imperiului Austro-Ungar.
Firea românilor în legende
O legendă despre "inima uşoară" a românilor a fost povestită astfel de scriitorul Mihail Sadoveanu în romanul "Baltagul":
"Domnul-Dumnezeu după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu preaiubit, Iisus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi bani ca apele.
A chemat pe ungur şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.
S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sârbului i-a pus în mână sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace. A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: măririlor voastre vi-e dat să trăiţi în dezmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri.
La urmă au venit şi muntenii şi-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
—Dar voi năcăjiţilor de ce aţi întârziat?
—Am întârziat, Prea Slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt în locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăzneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.
—Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru".
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/pasiunile-lui-nea-andruta-ceausescu-pamantul-si-bautura-576857.html
Autor: LAVINIA BETEA
Pentru fruntaşii satului, cârciuma era un loc de întâlnire unde erau dezbătute "problemele curente" ale comunităţii /
Biserica, primăria, şcoala erau instituţiile rurale ale statului. La şcoală umblau mai puţin de jumătate dintre copiii satului. Cel mult patru ani. Bătrânii, femeile trecute de prima tinereţe şi copiii mai răsăriţi treceau regulat pragul bisericii ortodoxe la slujbele de duminică. Bărbaţii în puteri se-apropiau de popă şi icoane de Paşti şi Crăciun, la cununie, botezuri şi înmormântări. Cârciuma a fost agora satului românesc. Un demos specific ce interzicea accesul femeilor, dar incita schimbul de veşti, dezbateri şi confruntări în comunitatea masculină.
Nea Andruţă a fost un "om mai vesel", a auzit de la cei bătrâni şi Constantin Neacşu, fost primar în Scorniceşti. Când a apucat să-l cunoască, tatăl lui Ceauşescu se-apropia de 60 de ani. Dar cărui bărbat nu-i place băutura?! Prin sat se spunea că numai ăl de-i bolnav nu bea dar şi acela încă pofteşte. Mulţi au profitat de această slăbiciune a lui Nea Andruţă, încercând să şi-l apropie şi prin el să ajungă la fiu.
La începutul anilor ’60 s-a auzit că Nicolae Ceauşescu, pe-atunci responsabilul cu agricultura din Biroul Politic al CC, va veni în vecini, la Negreni. Oamenii îl ştiau de "Niculae al nostru". Au zis să-şi ceară înapoi adeziunile de intrare în colectivă. Îl căutau pe Nea Andruţă crezând că vor ajunge la el. Venea maşina de la cramă de la Drăgăşani după tatăl puternicului Nicolae Ceauşescu. Îl luau şi îl îmbătau. La Scorniceşti erau într-o vreme mai mulţi din familie: fraţii Ilie şi celălalt Nicolae Andruţă, sora Lina şi cumnatul Lică Bărbulescu... Cel mai uşor era să te-ntâlneşti şi "împrieteneşti" cu Nea Andruţă. Până când soţii Ceauşescu l-au luat şi l-au închis la Snagov ca să termine povestea aceasta. Nea Andruţă nu trecea de om rău în sat iar de suferit a avut şi el, zice fostul primar despre "domiciliul obligatoriu" din curtea vilei de la Snagov la care Nicolae Ceauşescu şi-a supus părinţii încă din 1964 înainte de-a fi conducătorul ţării.
Când bunicii au fost duşi la Bucureşti, Emil Bărbulescu, fiul cel mic al Linei – fata măritată în casa lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu –, împlinise 6 ani. Pe el şi surorile lui i-a dus des la biserică bunica Lixandra. Făcuse la fel cu fetele şi băieţii ei cât i-a avut sub ascultare.
"Viaţa nouă" începuse de ani buni şi în Scorniceşti dar anumite obiceiuri rezistau. Duminica, bunăoară, bărbaţii vizitau crâşma iar femeile biserica. Pământul pentru cimitirul din deal a fost donat de tatăl lui Andruţă. Şi prin aceea bunicii sunt ctitori la biserică. Cât despre bunicul Andruţă, avea o livadă de pruni în deal. Şi viţă-de-vie acasă. Vindea el ţuică şi vin. Nicidecum, din viciul beţiei să fi vândut pământ sau lucruri din casă ca să cumpere băutură.
Din orice pricină s-ar fi ivit însă, Andruţă s-a ferit să înstrăineze pământul. În toamna lui 1935, fiica mai mare Niculina îi scria bunăoară din Bucureşti, rugându-l să se-nţeleagă "ca oamenii". Reproşându-i astfel zestrea ce i se cuvine, făcea aluzie şi la petrecerea lui prin "bodegi". Se subînţelege din scrisoarea oprită de Siguranţă că nici măcar de dragul măritişului fetei, ţiitoare de ani buni a moldoveanului din Brăhăşeşti Ştefan Rusu – ce-şi zisese Rusescu ajuns patron de cizmărie în Capitală –, Andruţă Ceauşescu nu se-ndupleca să-şi ciuntească pământul.
În acelaşi an, integritatea proprietăţii lui Andruţă a fost pusă iarăşi la încercare. I l-au adus acasă jandarmii pe Nicolae. "Dindărăt", reia nepotul Emil Bărbulescu, povestea mamei sale Lina, copilă de 7 ani când s-a petrecut acest moment unic din istoria satului. Îl predaseră din post în post şi l-au dat părinţilor pe bază de proces-verbal şi angajament că nu-l lasă să plece de-acasă. În amintirea surorii, adolescentul era plin de sânge şi cu picioarele vinete. O săptămână n-a vorbit cu nimeni oricât au insistat ceilalţi să spună ce făcuse ori ce gânduri avea. În cele din urmă, taică-su a mers cu boii în târg, la Potcoava. I-a vândut şi i-a dat banii să plece. Du-te să nu te mai văd, i-ar fi strigat. Cu înjurăturile de rigoare. Părinţii n-au ştiut că el e la închisoare. Ştiau că e bine la Bucureşti, aşa le scria şi Niculina.
Mai târziu, bunicii s-au ferit să le povestească nepoţilor păţanii cu politica şi închisorile celui de-al treilea născut. Când au ajuns să convieţuiască şi cu cuscra din Petreşti în casa anume făcută pentru bătrâni din curtea vilei de la Snagov, mama Elenei Ceauşescu îi "împungea" că nu trimiseseră pachete nici nu-şi vizitaseră fiul în lagăr sau la închisoare. Iar Lixandra Ceauşescu se scuza, ca la ţară, "eu n-am putut, maică, aveam atâţia copii!".
Andruţă şi Lixandra Ceauşescu nu s-au plâns nimănui de înstrăinarea lor de copiii rupţi prea devreme de casă.
Anul 1919 în date importante
● 6-11 ianuarie – eşecul insurecţiei comuniste la Berlin;
● 18 ianuarie – deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris;
● 4 martie – la Moscova s-a format Internaţionala a III-a (Cominternul);
● 21 martie – revolta comunistă condusă de Bela Kun proclamă Ungaria o Republică a Consiliilor;
● 28 iunie – semnarea Tratatului de la Versailles între Germania şi Aliaţi;
● 27 iulie – trupele lui Bela Kun sunt înfrânte de Armata Română;
● 19 septembrie – semnarea tratatului de la Saint Germain en Laye între Aliaţi şi Austria, actul de dispariţie al Imperiului Austro-Ungar.
Firea românilor în legende
O legendă despre "inima uşoară" a românilor a fost povestită astfel de scriitorul Mihail Sadoveanu în romanul "Baltagul":
"Domnul-Dumnezeu după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu preaiubit, Iisus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi bani ca apele.
A chemat pe ungur şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.
S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sârbului i-a pus în mână sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace. A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: măririlor voastre vi-e dat să trăiţi în dezmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri.
La urmă au venit şi muntenii şi-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
—Dar voi năcăjiţilor de ce aţi întârziat?
—Am întârziat, Prea Slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt în locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăzneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.
—Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru".
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/pasiunile-lui-nea-andruta-ceausescu-pamantul-si-bautura-576857.html
Averea şi căsătoria lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu
"Origine socială" de "chiabur" a avut viitorul lider comunist al României după încadrările statistice ale epocii şi indicaţiile cadriştilor partidului
Autor: LAVINIA BETEA
Nimeni nu-şi poate alege timpul şi locul naşterii sale, a fost dintotdeauna consolarea mai înţelepţilor dintre semeni. Contextul socio-istoric, zestrea genetică şi educaţia jaloanează startul vieţii, iar matricea personalităţii umane configurează în cei dintâi şapte ani, postulează psihologia modernă. "Şapte ani de-acasă" sunt sâmburele omului, ziceau şi bătrânii judecând purtarea tinerilor.
Doar 11 au fost toţi anii de acasă ai lui Nicolae Ceauşescu. Cu şcoala primară a sfârşit şi copilăria băiatului sub ocrotire părintească. Ca pe-un veşmânt strâmt şi uzat, între hotarele locului natal a abandonat definitiv tradiţiile, muncile şi credinţele vieţii rurale. În timpul acela de început al secolului al XX-lea s-a schimbat însă lumea din temelii: s-au prăbuşit marile împărăţii şi într-un singur război au pierit nouă milioane de oameni; între ţările bătrânului continent s-au mutat graniţele şi în numele libertăţii au izbucnit răzmeriţe între neamuri, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi neveste; din benzile rulante ale industriei moderne s-a plămădit cultul atotputernicului zeu al profitului, iar microbii revoluţiei bolşevice au spuzit planeta. Acestea şi încă alte deosebite semne anunţau întronarea "erei mulţimilor" în Europa. Astfel ne apropiem, oarecum, de firesc în parcursul măririi lui Nicolae Ceauşescu, născut ca un oarecare dintr-un sat oltenesc şi executat ca "odios dictator".
Din copilăria autocratului comunist, în toposul satului de baştină s-a păstrat casa părintească. O bojdeucă, ar zice vizitatorul fără cultură istorică, privind-o de dinafară şi pe dinăuntru. Urci pe-o scăriţă de lemn în brâul cerdacului şi pătrunzi, din doi paşi, în tinda îngustă dintre cele două încăperi. În total, mai puţin de 50 de metri pătraţi spaţiu locuibil. Ridicată în chiar anul de început al secolului XX-lea, "casa lui Ceauşescu" e cea mai bătrână, acum, locuinţă din Scorniceşti. Contrar tuturor legendelor puse în circulaţie în anii regimului comunist şi după aceea, soţii Andruţă şi Alexandra (Lixandra) Ceauşescu au fost printre cele mai înstărite familii din sat. "Părinţii sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria. Au cam 10 ha pământ, pot fi socotiţi mijlocii", declarase partidului fiul lor Nicolae în 1945.
Proprietatea părinţilor a scăzut însă în declaraţiile date mai târziu de fraţii săi cu diverse prilejuri de promovare politică pe calea deschisă şi sub ocrotirea lui Nicolae. Patru hectare de pământ, plus casă şi inventar agricol, scria Ilie Ceauşescu la răscrucea drumului dintre plugar şi "drumul nou" de propagandist în Scorniceşti. "Părinţii au fost ţărani cu gospodărie mică", precizează fişa de cadre întocmită de Comitetul Central al PCR, în 1970, lui Marin Ceauşescu, atunci director în Ministerul Comerţului Exterior. Şi mai contradictorii sunt datele ce stabilesc "originea socială" în declaraţiile lui Ion Ceauşescu. "Ţărani mijlocaşi, din 1950 colectivişti", sunt încadraţi mama şi tatăl ministrului adjunct al Agriculturii în fişa de cadre din 1960, deşi referatul ce-o însoţeşte menţionează 6 hectare de pământ, iar în autobiografie îi îmbogăţise cu două hectare.
În spiritul adevărului, ne putem încrede în tânărul Nicolae Ceauşescu. De altfel, nepoţii lui Andruţă şi Lixandra Ceauşescu au redobândit, după desfiinţarea colectivului, cu titlu de proprietate de la Primăria din Scorniceşti zece hectare de teren arabil, plus o livadă cu pruni şi-un colţ de pădure pe coasta dealului din spatele casei. Când ce cucerise însă toată puterea, Partidul Comunist a declanşat în mediul rural lupta de clasă, taberele fiind configurate după originea socială, mărimea proprietăţii şi mijloacele de exploatare deţinute. Lista exploatatorilor începea de la chiaburi în sus, iar limitele dintre aceştia şi exploataţi, în România ideologii partidului le-au fixat la proprietăţile de zece hectare. A fi exploatator însemna însă şi-un gater de tăiat lemne, o batoză, un tractor ori un cazan de făcut ţuică. Ori să fi angajat mână de lucru acasă, fie permanent, fie sezonier. Se înţelege că, în asemenea circumstanţe, cât ce-a început colectivizarea, fiii lui Andruţă Ceauşescu şi alţii ca ei deveniseră interesaţi de implozia averii părinteşti.
Fără istorii scrise, memoria de familie se stinge în două-trei generaţii. Emil Bărbulescu, nepotul crescut în casa bunicilor, nu-şi aminteşte să-i fi auzit pe aceştia povestind cum dobândiseră proprietatea. Alţii i-au spus că părinţii lui Andruţă au fost oameni bogaţi. Veniseră pe Valea Plapcii din Polovraci – Vâlcea, unde ţinuseră o moară. O fotografie a părinţilor lui Andruţă Ceauşescu – Maria şi Andrei (după tată şi-au botezat fiul Andruţă) – înfăţişează un cuplu de ţărani în straie şi încăţări "de fală". Nici Andruţă nu se-nsurase cu o oarecare. Despre bunicul bunicii i se spunea că a fost căpitan în oastea lui Tudor Vladimirescu. Bunicul acela înfiinţase un sat – Băjenari îi zicea – din cei ce se lăsaseră de oaste.
Legendă sau adevăr?! Se-amestecă una cu alta.
Genealogii ilustre şi-au croit aproape toţi cei de rând după ce-au suit scara puterii, faimei sau bogăţiei. În anii gloriei lui Ceauşescu, biograful său Michel Hamelet îşi vestea cititorii că liderul comunist e urmaşul unuia dintre cei patru căpitani scorniceşteni din oastea lui Mihai Viteazul, primul întregitor al neamului românesc. Şi tot atunci s-au iscat polemicile arheologice asupra centrului puterii lui Burebista, câştig de cauză părând a avea susţinătorii Argedavei localizată la Popeşti-Novaci – mai aproape de ţinutul natal al comunistului naţionalist Ceauşescu decât susţinătorii Sarmizegetusei din munţii îndepărtaţi ai Haţegului.
Pentru consăteni, Andruţă şi Lixandra Ceauşescu au fost, fără dubii, o familie înstărită. Unii susţin însă că pământul venise ca dotă a Lixandrei, născută Militaru, în Şuica, unul dintre satele vechi din componenţa comunei Scorniceşti.
Fuseseră doar două fete la nişte părinţi mai avuţi şi mai strângători. Iar în zestrea miresei măritată cu Andruţă din satul vecin Tătărăi intraseră nouă hectare de pământ arabil. După această versiune explicativă, Andruţă n-ar fi fost o partidă bună printre flăcăi. Chipeş, înalt, frumos şi "de viaţă" – numai bun de sucit minţile fetelor cu părinţi cuprinşi. Şi s-au iubit.
Şi reperele statistice ale perioadei dintre cele două războaie mondiale conferă plugarului Andruţă Ceauşescu, din satul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, un loc printre ţăranii cu stare. La recensământul din 1930, singura operaţiune de acest gen din epoca României Mari, după indicatorul distribuirii proprietăţii agrare, 74,95% din gospodăriile rurale deţineau până la 5 ha pământ, 17,10% aveau între 5 şi 10 ha şi abia 5,50% beneficiau de teren cuprins între 10 şi 20 ha. În campania din 1938, echipele monografice conduse de Dimitrie Gusti, investigând 60 de sate de pe întregul cuprins al României (adică fiecare a 300-a comunitate rurală) şi 105.000 intervievaţi (adică fiecare al 160-lea sătean), au stabilit, după indicele semnificativ al întinderii de pământ, că 40% din gospodării sunt sărace (cu pământ sub 2 ha şi la graniţa supravieţuirii), 43% aparţin ţăranilor "mijlocaşi" care posedă între 2 şi 7 ha şi abia 17% sunt gospodării de "chiaburi" care stăpânesc proprietăţi de peste 7 ha.
Şi după statisticile recensământului din 1930, aşadar, şi după clasificările sociologice ale echipelor Fundaţiei Regale "Principele Carol" din 1938, Andruţă şi Lixandra Ceauşescu n-au fost, aşa cum s-a scris în ultimii ani, printre marginalii, pegra sau gloata României Mari.
Anul 1918 în date importante
10 noiembrie – cu o zi înainte ca primul război mondial să se încheie în Vest, România a reintrat în război de partea Antantei,
11 noiembrie – conducătorii germani semnează armistiţiul de la Rethondes, care marchează victoria Antantei
14 noiembrie – generalul Pilsudski devine preşedintele Poloniei refăcute
18 noiembrie – amiralul Kolceak se proclamă "conducătorul suprem" al Rusiei în războiul civil cu "armatele roşii" conduse de Troţki
1 decembrie – proclamarea României Mari la Alba Iulia prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei de Nord
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/averea-si-casatoria-lui-andruta-si-a-lixandrei-ceausescu-576624.html
Autor: LAVINIA BETEA
Nimeni nu-şi poate alege timpul şi locul naşterii sale, a fost dintotdeauna consolarea mai înţelepţilor dintre semeni. Contextul socio-istoric, zestrea genetică şi educaţia jaloanează startul vieţii, iar matricea personalităţii umane configurează în cei dintâi şapte ani, postulează psihologia modernă. "Şapte ani de-acasă" sunt sâmburele omului, ziceau şi bătrânii judecând purtarea tinerilor.
Doar 11 au fost toţi anii de acasă ai lui Nicolae Ceauşescu. Cu şcoala primară a sfârşit şi copilăria băiatului sub ocrotire părintească. Ca pe-un veşmânt strâmt şi uzat, între hotarele locului natal a abandonat definitiv tradiţiile, muncile şi credinţele vieţii rurale. În timpul acela de început al secolului al XX-lea s-a schimbat însă lumea din temelii: s-au prăbuşit marile împărăţii şi într-un singur război au pierit nouă milioane de oameni; între ţările bătrânului continent s-au mutat graniţele şi în numele libertăţii au izbucnit răzmeriţe între neamuri, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi neveste; din benzile rulante ale industriei moderne s-a plămădit cultul atotputernicului zeu al profitului, iar microbii revoluţiei bolşevice au spuzit planeta. Acestea şi încă alte deosebite semne anunţau întronarea "erei mulţimilor" în Europa. Astfel ne apropiem, oarecum, de firesc în parcursul măririi lui Nicolae Ceauşescu, născut ca un oarecare dintr-un sat oltenesc şi executat ca "odios dictator".
Din copilăria autocratului comunist, în toposul satului de baştină s-a păstrat casa părintească. O bojdeucă, ar zice vizitatorul fără cultură istorică, privind-o de dinafară şi pe dinăuntru. Urci pe-o scăriţă de lemn în brâul cerdacului şi pătrunzi, din doi paşi, în tinda îngustă dintre cele două încăperi. În total, mai puţin de 50 de metri pătraţi spaţiu locuibil. Ridicată în chiar anul de început al secolului XX-lea, "casa lui Ceauşescu" e cea mai bătrână, acum, locuinţă din Scorniceşti. Contrar tuturor legendelor puse în circulaţie în anii regimului comunist şi după aceea, soţii Andruţă şi Alexandra (Lixandra) Ceauşescu au fost printre cele mai înstărite familii din sat. "Părinţii sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria. Au cam 10 ha pământ, pot fi socotiţi mijlocii", declarase partidului fiul lor Nicolae în 1945.
Proprietatea părinţilor a scăzut însă în declaraţiile date mai târziu de fraţii săi cu diverse prilejuri de promovare politică pe calea deschisă şi sub ocrotirea lui Nicolae. Patru hectare de pământ, plus casă şi inventar agricol, scria Ilie Ceauşescu la răscrucea drumului dintre plugar şi "drumul nou" de propagandist în Scorniceşti. "Părinţii au fost ţărani cu gospodărie mică", precizează fişa de cadre întocmită de Comitetul Central al PCR, în 1970, lui Marin Ceauşescu, atunci director în Ministerul Comerţului Exterior. Şi mai contradictorii sunt datele ce stabilesc "originea socială" în declaraţiile lui Ion Ceauşescu. "Ţărani mijlocaşi, din 1950 colectivişti", sunt încadraţi mama şi tatăl ministrului adjunct al Agriculturii în fişa de cadre din 1960, deşi referatul ce-o însoţeşte menţionează 6 hectare de pământ, iar în autobiografie îi îmbogăţise cu două hectare.
În spiritul adevărului, ne putem încrede în tânărul Nicolae Ceauşescu. De altfel, nepoţii lui Andruţă şi Lixandra Ceauşescu au redobândit, după desfiinţarea colectivului, cu titlu de proprietate de la Primăria din Scorniceşti zece hectare de teren arabil, plus o livadă cu pruni şi-un colţ de pădure pe coasta dealului din spatele casei. Când ce cucerise însă toată puterea, Partidul Comunist a declanşat în mediul rural lupta de clasă, taberele fiind configurate după originea socială, mărimea proprietăţii şi mijloacele de exploatare deţinute. Lista exploatatorilor începea de la chiaburi în sus, iar limitele dintre aceştia şi exploataţi, în România ideologii partidului le-au fixat la proprietăţile de zece hectare. A fi exploatator însemna însă şi-un gater de tăiat lemne, o batoză, un tractor ori un cazan de făcut ţuică. Ori să fi angajat mână de lucru acasă, fie permanent, fie sezonier. Se înţelege că, în asemenea circumstanţe, cât ce-a început colectivizarea, fiii lui Andruţă Ceauşescu şi alţii ca ei deveniseră interesaţi de implozia averii părinteşti.
Fără istorii scrise, memoria de familie se stinge în două-trei generaţii. Emil Bărbulescu, nepotul crescut în casa bunicilor, nu-şi aminteşte să-i fi auzit pe aceştia povestind cum dobândiseră proprietatea. Alţii i-au spus că părinţii lui Andruţă au fost oameni bogaţi. Veniseră pe Valea Plapcii din Polovraci – Vâlcea, unde ţinuseră o moară. O fotografie a părinţilor lui Andruţă Ceauşescu – Maria şi Andrei (după tată şi-au botezat fiul Andruţă) – înfăţişează un cuplu de ţărani în straie şi încăţări "de fală". Nici Andruţă nu se-nsurase cu o oarecare. Despre bunicul bunicii i se spunea că a fost căpitan în oastea lui Tudor Vladimirescu. Bunicul acela înfiinţase un sat – Băjenari îi zicea – din cei ce se lăsaseră de oaste.
Legendă sau adevăr?! Se-amestecă una cu alta.
Genealogii ilustre şi-au croit aproape toţi cei de rând după ce-au suit scara puterii, faimei sau bogăţiei. În anii gloriei lui Ceauşescu, biograful său Michel Hamelet îşi vestea cititorii că liderul comunist e urmaşul unuia dintre cei patru căpitani scorniceşteni din oastea lui Mihai Viteazul, primul întregitor al neamului românesc. Şi tot atunci s-au iscat polemicile arheologice asupra centrului puterii lui Burebista, câştig de cauză părând a avea susţinătorii Argedavei localizată la Popeşti-Novaci – mai aproape de ţinutul natal al comunistului naţionalist Ceauşescu decât susţinătorii Sarmizegetusei din munţii îndepărtaţi ai Haţegului.
Pentru consăteni, Andruţă şi Lixandra Ceauşescu au fost, fără dubii, o familie înstărită. Unii susţin însă că pământul venise ca dotă a Lixandrei, născută Militaru, în Şuica, unul dintre satele vechi din componenţa comunei Scorniceşti.
Fuseseră doar două fete la nişte părinţi mai avuţi şi mai strângători. Iar în zestrea miresei măritată cu Andruţă din satul vecin Tătărăi intraseră nouă hectare de pământ arabil. După această versiune explicativă, Andruţă n-ar fi fost o partidă bună printre flăcăi. Chipeş, înalt, frumos şi "de viaţă" – numai bun de sucit minţile fetelor cu părinţi cuprinşi. Şi s-au iubit.
Şi reperele statistice ale perioadei dintre cele două războaie mondiale conferă plugarului Andruţă Ceauşescu, din satul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, un loc printre ţăranii cu stare. La recensământul din 1930, singura operaţiune de acest gen din epoca României Mari, după indicatorul distribuirii proprietăţii agrare, 74,95% din gospodăriile rurale deţineau până la 5 ha pământ, 17,10% aveau între 5 şi 10 ha şi abia 5,50% beneficiau de teren cuprins între 10 şi 20 ha. În campania din 1938, echipele monografice conduse de Dimitrie Gusti, investigând 60 de sate de pe întregul cuprins al României (adică fiecare a 300-a comunitate rurală) şi 105.000 intervievaţi (adică fiecare al 160-lea sătean), au stabilit, după indicele semnificativ al întinderii de pământ, că 40% din gospodării sunt sărace (cu pământ sub 2 ha şi la graniţa supravieţuirii), 43% aparţin ţăranilor "mijlocaşi" care posedă între 2 şi 7 ha şi abia 17% sunt gospodării de "chiaburi" care stăpânesc proprietăţi de peste 7 ha.
Şi după statisticile recensământului din 1930, aşadar, şi după clasificările sociologice ale echipelor Fundaţiei Regale "Principele Carol" din 1938, Andruţă şi Lixandra Ceauşescu n-au fost, aşa cum s-a scris în ultimii ani, printre marginalii, pegra sau gloata României Mari.
Anul 1918 în date importante
10 noiembrie – cu o zi înainte ca primul război mondial să se încheie în Vest, România a reintrat în război de partea Antantei,
11 noiembrie – conducătorii germani semnează armistiţiul de la Rethondes, care marchează victoria Antantei
14 noiembrie – generalul Pilsudski devine preşedintele Poloniei refăcute
18 noiembrie – amiralul Kolceak se proclamă "conducătorul suprem" al Rusiei în războiul civil cu "armatele roşii" conduse de Troţki
1 decembrie – proclamarea României Mari la Alba Iulia prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei de Nord
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/averea-si-casatoria-lui-andruta-si-a-lixandrei-ceausescu-576624.html
Nicolae Ceauşescu a fost premiant în şcoala primară
Autor: LAVINIA BETEA
Cât a trăit şi după moarte, despre Ceauşescu s-au făcut filme, s-au scris sute de cărţi şi nenumărate articole. S-au pus în circuitul public interviuri şi memorii mai mult sau mai puţin alterate de schemele adevărului partinic, corectitudinii politice sau tendinţei de faţadă a autorilor. S-au reprodus fotografii din arhivele instituţiilor comuniste de presă şi propagandă şi din colecţii particulare.
S-au tipărit grămezi de arhive. Proiectată pe fundalul epocii sale, viaţa ultimului lider comunist poate fi o istorie filigranată a României secolului XX. Ceauşescu e însă şi paradoxul nostru statistic printre ţările ex-comuniste.
În sondaje succesive, românii l-au urcat, simultan, pe piedestalurile celui mai bun şi celui mai rău conducător din câţi a avut ţara. Astfel că ideea lui Marius Tucă, directorul ziarului, de a face un serial din biografia lui Ceauşescu am privit-o, la început, cu reticenţă de cartografi trimişi să macheteze la scara de 1 pe 1 zona cea mai periculoasă din hărţile lor.
Deşi pe parcursul celor şapte ani de existenţă a secţiei de istorie recentă a Jurnalului Naţional – mai ales redactând "Scînteia 1989 – După 20 de ani", suplimentul cotidian al ziarului în 2009 ş, în colecţia faptelor şi intenţiilor atribuite de istorici, memorialişti, analişti sau ziarişti lui Ceauşescu, componenţii echipei ne-am confruntat cu nebănuite "descoperiri".
Am căutat şi cercetat toate documentele ce pot fi consultate, am citit tot ce avem la îndemână şi ni s-a părut demn de consideraţie, am intervievat şi conspectat mărturii ale "părtaşilor". Încredinţaţi după fiecare demers de trebuinţa altei puneri în scenă a biografiei lui Nicolae Ceauşescu. Fără patimi politice, clişee şi idei preconcepute, cu dovezi şi argumente provenite din multitudinea surselor actuale – o trainică punte între memoria socială, documentele de arhivă şi legendele comunismului românesc. Ceea ce până acum nu s-a făcut în istoriografia şi presa românească. Ceauşescu a amprentat memoria colectivă a românilor ca nimeni altul.
Sub torentul mesajelor propagandistice din epoca particularizată de dictatură şi inegalabilul cult al personalităţii liderului comunist, s-a scurs copilăria şi tinereţea vârstnicilor de azi. În sfârşitul lui şi-au pus speranţele înalţii activişti de partid aproape deopotrivă cu cetăţenii de rând. Iar Războiul Rece a sfârşit cu groaznica moarte a soţilor Ceauşescu ca un final de telenovelă. Procesul şi execuţia Ceauşeştilor a fost boom-ul mediatic al anului 1989 şi act revelator în teoriile manipulării şi conspiraţiei. De îndreptat din cele ce s-au spus şi scris, sunt multe fantezii şi minciuni. Unele paradoxale precum situaţia lui Ceauşescu şcolară: de-o parte legenda micului geniu; un fals catalog post-comunist ce-l face tembel, în cealaltă. Aflaţi, în cele ce urmează, adevărul din documentele şcolii primare din Scorniceşti.
Cataloagele şi foile matricole din Scorniceşti dovedesc, fără tăgadă, că micului Niculae i-ar fi plăcut să înveţe
Ceauşescu A. Niculae, fiul lui Andruţă Ceauşescu, de profesie plugar, domiciliat în cătunul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, a intrat în clasa I-a primară în toamna lui 1925. A absolvit-o cu media 8,26, clasându-se al treilea. Premiant prin urmare. Nu a luat coroniţa, aceasta revenindu-i Ioanei Ionescu, cu media 9,20. Perceptorul satului era tatăl premiantei clasei sale. Dar tatăl Gherghinei Popescu, cealaltă fată care-l întrecuse, fusese tot plugar.
Înscrişi în clasa lui au fost 35 de elevi – 15 băieţi şi 20 de fete. Au promovat-o însă abia 24, doi băieţi şi nouă fete abandonând şcoala. Pe coperta catalogului, din înfloriturile caligrafice ale semnăturii învăţătorului îi descâlceşti greu numele. Pare a fi Buzătescu. Acela, şi nu altul, a fost dascălul ce-a pus "stilul" în mâna viitorului autocrat comunist şi l-a deprins să ţină tăbliţa. Trei ani, acelaşi învăţător l-a învăţat să scrie, să citească şi să socotească, clasa lui Ceauşescu fiind preluată într-a IV-a de învăţătorul Ion Bărăscu.
Programa şcolii primare obligatorii de-atunci împărţea cursurile în cinci categorii: limba română (cu disciplinele: citire, exerciţii de compunere, exerciţii de intuiţie), matematică (aritmetică şi geometrie), celelalte ştiinţe (religie, istorie, geografie, ştiinţele fizico-naturale), dexterităţi (caligrafia, desenul, cântul, exerciţii corporale şi jocuri gimnastice, lucrări practice agricole, lucrul manual – la băieţi şi lucrul de mână – la fete) şi purtarea. La capătul acestor rubrici din catalog se adăugau pedepsele şi frecvenţa. Acestea din urmă – cu excepţia cazurilor de abandon şcolar – n-au fost completate.
După monotonia notelor din catalog s-ar părea că învăţătorul le-a scris, pe toate o dată, la capetele trimestrelor. Ori la sfârşitul anului şcolar, după impresia de ansamblu ce i-o făcuse elevul şi clasa. Le-a pus peste tot, bunăoară, 7 ori 6 celor "de mijloc" la disciplinele de bază. Şi-a extrapolat apoi evaluarea la "dexterităţile" desenului şi cântului. Cui folosea, după pedagogia locală, selecţia şi încurajarea copiilor talentaţi? Din casa plugarului cine-ar fi răzbit spre înălţimile artei, culturii sau sportului? Aşa s-ar argumenta că-n primul trimestru de şcoală Niculae Ceauşescu a obţinut 7 pe linie. Cu excepţia purtării, unde a fost de 9. Pe-al doilea, nota 8 la toate şi 10 la purtare. În vădit progres, a urcat pe 9 la toate disciplinele din catalog şi 10 la purtare în ultimul trimestru.
În clasa a II-a, s-a clasificat al treilea, după aceleaşi fetiţe fruntaşe, cu media 8,18. Iar într-a III-a a obţinut media generală 8,95. Se vede însă că i s-au corectat notele pe fila acelui catalog. Nu la mai mare, cum te-ai fi aşteptat de la constructorii lui de imagine, ci în jos. Din cele trei note de 10 de la religie s-au făcut 8,6 şi 7.
Ultima clasă ce-a frecventat-o Ceauşescu vreodată a încheiat-o cu mai slabe rezultate: 7,60 – medie generală şi al şaselea între 32 promovaţi. Noul învăţător Bărăscu a fost şi mai refractar la capitolul aptitudini: cu excepţia purtării, de sus până jos, l-a ţinut numai în 7 pe Ceauşescu. I-a notat însă cu 10 şi "frecventarea" de la capătul tabelului.
La "omagierea" a şase decenii de viaţă a fostului şcolar, dascălul ce-l preţăluise în toate de 7 a elaborat următoarele amintiri: "În ciuda vârstei mele înaintate, am peste 94 de ani, păstrez viu în memorie chipul fostului elev Nicolae Ceauşescu de pe vremea când frecventa cursurile şcolii primare din Scorniceşti. Era un copil inimos şi sârguincios, cu minte ageră. Avea urechi să audă şi ochi să vadă ceea ce nu toţi copiii de vârsta lui puteau vedea şi înţelege. Citeam în privirile sale aprinse o sete nepotolită de dreptate şi de adevăr, priviri care se înflăcărau ori de câte ori vorbea de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor din Vladimiri, Cuza, Bălcescu, despre alţi bărbaţi viteji şi luminaţi care au luptat cu braţul şi cu ascuţimea minţii pentru libertatea şi fericirea ţării".
Legenda copilului supradotat i-o servise Bărăscu mai de demult ziaristului francez Michel Hamelet. Elev "de neuitat" l-a numit, în 1971, pe Ceauşescu: punea întruna întrebări, fără pereche de curios; încăpăţânat în părerile lui, dar generos cu colegii până-ntra-atât că "adesea se denunţa pentru greşeala comisă de altul"!
Nemulţumiţi cu singurul martor, biografii epocii au sporit laudele: şcolar atent şi disciplinat, dotat cu o memorie formidabilă, excepţional la matematică şi foarte bun tovarăş. Citat era învăţătorul Grossu M. Constantin. Un dascăl ce nicicând n-a funcţionat la clasa lui Ceauşescu.
Documentele din Scorniceşti, în arhivele din Slatina
Prin anii ’70, a fost pus în aplicare proiectul secţiei de propagandă a CC al PCR de înfiinţare a muzeelor de istorie în toate reşedinţele de judeţ şi în localităţile "cu trecut glorios" din ţară. Atunci s-a făcut şi Muzeul din Scorniceşti, ne-au relatat Aurelia Grosu şi Laurenţiu Guţică-Florescu, şeful secţiei istorie contemporană şi respectiv directorul Muzeului Judeţean Olt. Relicve arheologice s-au împrumutat din muzee naţionale, iar "epoca Ceauşescu" s-a organizat după standardele Muzeului de Istorie al PCR impuse la scară naţională.
Pe specificul locului, în incinta noului aşezământ s-a amenajat sala de clasă unde-ar fi învăţat, chipurile, "cel mai iubit fiu" al Scorniceştiului şi al ţării. Profesoara Ioana Geru, fosta directoare a şcolii locale, îşi aminteşte că pe catedră se afla şi un catalog deschis la fila elevului Ceauşescu. După ritualurile vremii, până în decembrie 1989, veneau autocare cu detaşamente de şoimi şi pionieri din toată ţara să viziteze muzeul din Scorniceşti. Notele omagiatului erau ca ale oricărui şcolar – avea şi 7, şi 10, şi 8 – după cum şi-a adus doamna Geru aminte. Un singur catalog a fost expus dar nu mai ştie din care clasă. Nici unde a dispărut documentul acela. Căci din clădirea fostului muzeu, prin anii ’90, toate exponatele au făcut picioare.
Şcoala din Scorniceşti, ne-a precizat profesoara Steluţa Bărbulescu, actuala directoare, şi-a predat periodic arhivele Direcţiei Judeţene Olt a Arhivelor Naţionale. La Slatina, prin lăudabila bunăvoinţă a directorului Bogdan Bădiţoiu, am consultat doritele cataloage şi foi matricole din 1925-1929, cât Nicolae Ceauşescu a frecventat şcoala primară. Ambele tipuri de documente sunt autentice; corespund şi înscrisurile din ele. Domnul Bădiţoiu ne-a atras atenţia şi că în cătunul de baştină Tătărăi, viitorul preşedinte avea un tiz: celălalt Ceauşescu A. Niculae era însă cu un an mai mare, se târa în coada clasei cu notele sale, iar tatăl lui se numea Alexandru. În Muzeul din Scorniceşti fusese, probabil, expus catalogul din clasa a III-a a anului şcolar 1927-1928, când micul Niculae obţinuse media mai mare – 8,95. Şi ca să nu contravină ateismului recomandat comuniştilor, vreun şef de la judeţ i-a micşorat notele la Religie.
Elevi fără caiete şi manuale şcolare
Cum se-ngrijeau Andruţa şi Alexandra Ceauşescu de educaţia copiilor şi ce expectanţe aveau de la şcoală, greu de presupus altfel decât prin contextualizarea la statisticile şi particularităţile satului românesc din prima jumătate a secolului XX.
Conform recensământului din 1930, aproape jumătate din populaţia României Mari era analfabetă. Cei mai mulţi neştiutori de cartea trăiau în Basarabia şi Moldova, iar cei mai puţini în Transilvania. Anuarul judeţului Olt editat în 1936 precizează că nici jumătate din numărul copiilor de vârstă şcolară nu erau înscrişi la şcoală şi că şcolile se dovedeau fie neîncăpătoare, fie în localuri de închiriat, fie în proastă stare. În anul şcolar 1925-1926, când Nicolae Ceauşescu urma prima clasă, judeţul Olt a înregistrat 239 învăţători la 39.815 copii de vârsta şcolii primare. Un dascăl la 166 de elevi! Înscrişi erau însă abia 21.177. Ceea ce nu înseamnă, observă autorii anuarului, că şi frecventau şcoala.
Singurele instituţii din Scorniceşti, cea mai mare comună din judeţul Olt, erau primăria, biserica, şcoala primară şi trei bănci populare – Lânaru, Scorniceşti şi Şuica. În 1936 funcţionau acolo cinci învăţători. Printre ei şi Ion Bărăscu, învăţătorul lui Ceauşescu din clasa a IV-a, istovindu-se cu cinci grupe de clasa întâi.
Contrar propagandei comuniste şi post-comuniste, cu starea lui, Andruţă Ceauşescu se plasa printre scorniceştenii mai înstăriţi. A fi, ca el, plugar cu proprietate de 9 hectare pământ arabil, plus fâneaţă, pădure şi livadă, te aşeza spre fruntea satului, nu-n coada lui.
Amândoi părinţii lui Ceauşescu ştiau carte. Convinşi de foloasele scrisului, cititului şi socotitului, i-au dat pe toţi cei nouă copii ai lor să facă şcoala primară. În primul an, Niculae şi-a prins acolo şi fraţii mai mari – pe Niculina (înregistrată Niculia în documentele şcolare) şi pe Marin. Din urmă l-au ajuns fraţii mai mici – Maria şi Florea.
Din documentele şcolii ar reieşi că, dintre ei, Maria a fost cea mai isteaţă. A încheiat prima clasă cu media 9,50, dar intrase în şcoală la 8, nu la 7 ani. Căsătorită Agachi, Maria a rămas muncitoare în Bucureşti şi-n vremea când fratele ei Nicolae conducea ţara. Mai slabi au fost băieţii – Marin (fost în 1989 reprezentantul economic al României la Viena) şi Florea (ziarist la Scînteia) – clasându-se, printre colegii de clasă, în jumătatea de jos.
Se pare însă că părinţii s-au îngrijit să nu fie elevi, mai mult de trei dintre copiii lor odată. N-avem cum şti dacă plecau zilnic toţi trei la şcoală sau o frecventau cu rândul căci învăţătorii nu le-au înregistrat absenţele. Treburi multe se făceau într-o gospodărie de ţară cu mulţi copii, iar păscutul boilor, vacilor şi oilor cădea, prin tradiţie, în seama celor mai răsăriţi.
Îmbrăcaţi şi încălţaţi copiii familiei Ceauşescu vor fi fost ca şi ceilalţi din sat. Unicele menţiuni care sparg monotonia plugarului la rubrica "ocupaţia părinţilor" din foile matricole sunt un cizmar, o menajeră, un comerciant, un învăţător şi perceptorul cu fata premiantă din clasa lui Nicolae Ceauşescu.
Singura amintire de familie despre copilăria fraţilor provine din memoriile fiicei lui Marin Ceauşescu, Mihaela. În "Nu regret, nu jelesc, nu strig" (Editura Meditaţii, an neprecizat) autoarea relatează un episod semnificativ. Pentru acela, Marin s-a păstrat în amintirea alor săi ca un copil nepotrivit habitatului scorniceştean: umbla şi el desculţ ca toţi de seama lui, dar se spăla pe picioare. Mergea la şcoală şi prin zăpadă în picioarele goale. Şi-atunci, inventiv, primele încălţări şi le-a confecţionat singur din scoarţă de copac. Fapt dovedit, cu asemenea lipsuri în trebuinţele primare ale copiilor, că în casa lui Andruţă Ceauşescu nu erau bani de cumpărat cărţi, caiete şi manuale şcolare.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/nicolae-ceausescu-a-fost-premiant-in-scoala-primara-574285.html
Cât a trăit şi după moarte, despre Ceauşescu s-au făcut filme, s-au scris sute de cărţi şi nenumărate articole. S-au pus în circuitul public interviuri şi memorii mai mult sau mai puţin alterate de schemele adevărului partinic, corectitudinii politice sau tendinţei de faţadă a autorilor. S-au reprodus fotografii din arhivele instituţiilor comuniste de presă şi propagandă şi din colecţii particulare.
S-au tipărit grămezi de arhive. Proiectată pe fundalul epocii sale, viaţa ultimului lider comunist poate fi o istorie filigranată a României secolului XX. Ceauşescu e însă şi paradoxul nostru statistic printre ţările ex-comuniste.
În sondaje succesive, românii l-au urcat, simultan, pe piedestalurile celui mai bun şi celui mai rău conducător din câţi a avut ţara. Astfel că ideea lui Marius Tucă, directorul ziarului, de a face un serial din biografia lui Ceauşescu am privit-o, la început, cu reticenţă de cartografi trimişi să macheteze la scara de 1 pe 1 zona cea mai periculoasă din hărţile lor.
Deşi pe parcursul celor şapte ani de existenţă a secţiei de istorie recentă a Jurnalului Naţional – mai ales redactând "Scînteia 1989 – După 20 de ani", suplimentul cotidian al ziarului în 2009 ş, în colecţia faptelor şi intenţiilor atribuite de istorici, memorialişti, analişti sau ziarişti lui Ceauşescu, componenţii echipei ne-am confruntat cu nebănuite "descoperiri".
Am căutat şi cercetat toate documentele ce pot fi consultate, am citit tot ce avem la îndemână şi ni s-a părut demn de consideraţie, am intervievat şi conspectat mărturii ale "părtaşilor". Încredinţaţi după fiecare demers de trebuinţa altei puneri în scenă a biografiei lui Nicolae Ceauşescu. Fără patimi politice, clişee şi idei preconcepute, cu dovezi şi argumente provenite din multitudinea surselor actuale – o trainică punte între memoria socială, documentele de arhivă şi legendele comunismului românesc. Ceea ce până acum nu s-a făcut în istoriografia şi presa românească. Ceauşescu a amprentat memoria colectivă a românilor ca nimeni altul.
Sub torentul mesajelor propagandistice din epoca particularizată de dictatură şi inegalabilul cult al personalităţii liderului comunist, s-a scurs copilăria şi tinereţea vârstnicilor de azi. În sfârşitul lui şi-au pus speranţele înalţii activişti de partid aproape deopotrivă cu cetăţenii de rând. Iar Războiul Rece a sfârşit cu groaznica moarte a soţilor Ceauşescu ca un final de telenovelă. Procesul şi execuţia Ceauşeştilor a fost boom-ul mediatic al anului 1989 şi act revelator în teoriile manipulării şi conspiraţiei. De îndreptat din cele ce s-au spus şi scris, sunt multe fantezii şi minciuni. Unele paradoxale precum situaţia lui Ceauşescu şcolară: de-o parte legenda micului geniu; un fals catalog post-comunist ce-l face tembel, în cealaltă. Aflaţi, în cele ce urmează, adevărul din documentele şcolii primare din Scorniceşti.
Cataloagele şi foile matricole din Scorniceşti dovedesc, fără tăgadă, că micului Niculae i-ar fi plăcut să înveţe
Ceauşescu A. Niculae, fiul lui Andruţă Ceauşescu, de profesie plugar, domiciliat în cătunul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, a intrat în clasa I-a primară în toamna lui 1925. A absolvit-o cu media 8,26, clasându-se al treilea. Premiant prin urmare. Nu a luat coroniţa, aceasta revenindu-i Ioanei Ionescu, cu media 9,20. Perceptorul satului era tatăl premiantei clasei sale. Dar tatăl Gherghinei Popescu, cealaltă fată care-l întrecuse, fusese tot plugar.
Înscrişi în clasa lui au fost 35 de elevi – 15 băieţi şi 20 de fete. Au promovat-o însă abia 24, doi băieţi şi nouă fete abandonând şcoala. Pe coperta catalogului, din înfloriturile caligrafice ale semnăturii învăţătorului îi descâlceşti greu numele. Pare a fi Buzătescu. Acela, şi nu altul, a fost dascălul ce-a pus "stilul" în mâna viitorului autocrat comunist şi l-a deprins să ţină tăbliţa. Trei ani, acelaşi învăţător l-a învăţat să scrie, să citească şi să socotească, clasa lui Ceauşescu fiind preluată într-a IV-a de învăţătorul Ion Bărăscu.
Programa şcolii primare obligatorii de-atunci împărţea cursurile în cinci categorii: limba română (cu disciplinele: citire, exerciţii de compunere, exerciţii de intuiţie), matematică (aritmetică şi geometrie), celelalte ştiinţe (religie, istorie, geografie, ştiinţele fizico-naturale), dexterităţi (caligrafia, desenul, cântul, exerciţii corporale şi jocuri gimnastice, lucrări practice agricole, lucrul manual – la băieţi şi lucrul de mână – la fete) şi purtarea. La capătul acestor rubrici din catalog se adăugau pedepsele şi frecvenţa. Acestea din urmă – cu excepţia cazurilor de abandon şcolar – n-au fost completate.
După monotonia notelor din catalog s-ar părea că învăţătorul le-a scris, pe toate o dată, la capetele trimestrelor. Ori la sfârşitul anului şcolar, după impresia de ansamblu ce i-o făcuse elevul şi clasa. Le-a pus peste tot, bunăoară, 7 ori 6 celor "de mijloc" la disciplinele de bază. Şi-a extrapolat apoi evaluarea la "dexterităţile" desenului şi cântului. Cui folosea, după pedagogia locală, selecţia şi încurajarea copiilor talentaţi? Din casa plugarului cine-ar fi răzbit spre înălţimile artei, culturii sau sportului? Aşa s-ar argumenta că-n primul trimestru de şcoală Niculae Ceauşescu a obţinut 7 pe linie. Cu excepţia purtării, unde a fost de 9. Pe-al doilea, nota 8 la toate şi 10 la purtare. În vădit progres, a urcat pe 9 la toate disciplinele din catalog şi 10 la purtare în ultimul trimestru.
În clasa a II-a, s-a clasificat al treilea, după aceleaşi fetiţe fruntaşe, cu media 8,18. Iar într-a III-a a obţinut media generală 8,95. Se vede însă că i s-au corectat notele pe fila acelui catalog. Nu la mai mare, cum te-ai fi aşteptat de la constructorii lui de imagine, ci în jos. Din cele trei note de 10 de la religie s-au făcut 8,6 şi 7.
Ultima clasă ce-a frecventat-o Ceauşescu vreodată a încheiat-o cu mai slabe rezultate: 7,60 – medie generală şi al şaselea între 32 promovaţi. Noul învăţător Bărăscu a fost şi mai refractar la capitolul aptitudini: cu excepţia purtării, de sus până jos, l-a ţinut numai în 7 pe Ceauşescu. I-a notat însă cu 10 şi "frecventarea" de la capătul tabelului.
La "omagierea" a şase decenii de viaţă a fostului şcolar, dascălul ce-l preţăluise în toate de 7 a elaborat următoarele amintiri: "În ciuda vârstei mele înaintate, am peste 94 de ani, păstrez viu în memorie chipul fostului elev Nicolae Ceauşescu de pe vremea când frecventa cursurile şcolii primare din Scorniceşti. Era un copil inimos şi sârguincios, cu minte ageră. Avea urechi să audă şi ochi să vadă ceea ce nu toţi copiii de vârsta lui puteau vedea şi înţelege. Citeam în privirile sale aprinse o sete nepotolită de dreptate şi de adevăr, priviri care se înflăcărau ori de câte ori vorbea de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor din Vladimiri, Cuza, Bălcescu, despre alţi bărbaţi viteji şi luminaţi care au luptat cu braţul şi cu ascuţimea minţii pentru libertatea şi fericirea ţării".
Legenda copilului supradotat i-o servise Bărăscu mai de demult ziaristului francez Michel Hamelet. Elev "de neuitat" l-a numit, în 1971, pe Ceauşescu: punea întruna întrebări, fără pereche de curios; încăpăţânat în părerile lui, dar generos cu colegii până-ntra-atât că "adesea se denunţa pentru greşeala comisă de altul"!
Nemulţumiţi cu singurul martor, biografii epocii au sporit laudele: şcolar atent şi disciplinat, dotat cu o memorie formidabilă, excepţional la matematică şi foarte bun tovarăş. Citat era învăţătorul Grossu M. Constantin. Un dascăl ce nicicând n-a funcţionat la clasa lui Ceauşescu.
Documentele din Scorniceşti, în arhivele din Slatina
Prin anii ’70, a fost pus în aplicare proiectul secţiei de propagandă a CC al PCR de înfiinţare a muzeelor de istorie în toate reşedinţele de judeţ şi în localităţile "cu trecut glorios" din ţară. Atunci s-a făcut şi Muzeul din Scorniceşti, ne-au relatat Aurelia Grosu şi Laurenţiu Guţică-Florescu, şeful secţiei istorie contemporană şi respectiv directorul Muzeului Judeţean Olt. Relicve arheologice s-au împrumutat din muzee naţionale, iar "epoca Ceauşescu" s-a organizat după standardele Muzeului de Istorie al PCR impuse la scară naţională.
Pe specificul locului, în incinta noului aşezământ s-a amenajat sala de clasă unde-ar fi învăţat, chipurile, "cel mai iubit fiu" al Scorniceştiului şi al ţării. Profesoara Ioana Geru, fosta directoare a şcolii locale, îşi aminteşte că pe catedră se afla şi un catalog deschis la fila elevului Ceauşescu. După ritualurile vremii, până în decembrie 1989, veneau autocare cu detaşamente de şoimi şi pionieri din toată ţara să viziteze muzeul din Scorniceşti. Notele omagiatului erau ca ale oricărui şcolar – avea şi 7, şi 10, şi 8 – după cum şi-a adus doamna Geru aminte. Un singur catalog a fost expus dar nu mai ştie din care clasă. Nici unde a dispărut documentul acela. Căci din clădirea fostului muzeu, prin anii ’90, toate exponatele au făcut picioare.
Şcoala din Scorniceşti, ne-a precizat profesoara Steluţa Bărbulescu, actuala directoare, şi-a predat periodic arhivele Direcţiei Judeţene Olt a Arhivelor Naţionale. La Slatina, prin lăudabila bunăvoinţă a directorului Bogdan Bădiţoiu, am consultat doritele cataloage şi foi matricole din 1925-1929, cât Nicolae Ceauşescu a frecventat şcoala primară. Ambele tipuri de documente sunt autentice; corespund şi înscrisurile din ele. Domnul Bădiţoiu ne-a atras atenţia şi că în cătunul de baştină Tătărăi, viitorul preşedinte avea un tiz: celălalt Ceauşescu A. Niculae era însă cu un an mai mare, se târa în coada clasei cu notele sale, iar tatăl lui se numea Alexandru. În Muzeul din Scorniceşti fusese, probabil, expus catalogul din clasa a III-a a anului şcolar 1927-1928, când micul Niculae obţinuse media mai mare – 8,95. Şi ca să nu contravină ateismului recomandat comuniştilor, vreun şef de la judeţ i-a micşorat notele la Religie.
Elevi fără caiete şi manuale şcolare
Cum se-ngrijeau Andruţa şi Alexandra Ceauşescu de educaţia copiilor şi ce expectanţe aveau de la şcoală, greu de presupus altfel decât prin contextualizarea la statisticile şi particularităţile satului românesc din prima jumătate a secolului XX.
Conform recensământului din 1930, aproape jumătate din populaţia României Mari era analfabetă. Cei mai mulţi neştiutori de cartea trăiau în Basarabia şi Moldova, iar cei mai puţini în Transilvania. Anuarul judeţului Olt editat în 1936 precizează că nici jumătate din numărul copiilor de vârstă şcolară nu erau înscrişi la şcoală şi că şcolile se dovedeau fie neîncăpătoare, fie în localuri de închiriat, fie în proastă stare. În anul şcolar 1925-1926, când Nicolae Ceauşescu urma prima clasă, judeţul Olt a înregistrat 239 învăţători la 39.815 copii de vârsta şcolii primare. Un dascăl la 166 de elevi! Înscrişi erau însă abia 21.177. Ceea ce nu înseamnă, observă autorii anuarului, că şi frecventau şcoala.
Singurele instituţii din Scorniceşti, cea mai mare comună din judeţul Olt, erau primăria, biserica, şcoala primară şi trei bănci populare – Lânaru, Scorniceşti şi Şuica. În 1936 funcţionau acolo cinci învăţători. Printre ei şi Ion Bărăscu, învăţătorul lui Ceauşescu din clasa a IV-a, istovindu-se cu cinci grupe de clasa întâi.
Contrar propagandei comuniste şi post-comuniste, cu starea lui, Andruţă Ceauşescu se plasa printre scorniceştenii mai înstăriţi. A fi, ca el, plugar cu proprietate de 9 hectare pământ arabil, plus fâneaţă, pădure şi livadă, te aşeza spre fruntea satului, nu-n coada lui.
Amândoi părinţii lui Ceauşescu ştiau carte. Convinşi de foloasele scrisului, cititului şi socotitului, i-au dat pe toţi cei nouă copii ai lor să facă şcoala primară. În primul an, Niculae şi-a prins acolo şi fraţii mai mari – pe Niculina (înregistrată Niculia în documentele şcolare) şi pe Marin. Din urmă l-au ajuns fraţii mai mici – Maria şi Florea.
Din documentele şcolii ar reieşi că, dintre ei, Maria a fost cea mai isteaţă. A încheiat prima clasă cu media 9,50, dar intrase în şcoală la 8, nu la 7 ani. Căsătorită Agachi, Maria a rămas muncitoare în Bucureşti şi-n vremea când fratele ei Nicolae conducea ţara. Mai slabi au fost băieţii – Marin (fost în 1989 reprezentantul economic al României la Viena) şi Florea (ziarist la Scînteia) – clasându-se, printre colegii de clasă, în jumătatea de jos.
Se pare însă că părinţii s-au îngrijit să nu fie elevi, mai mult de trei dintre copiii lor odată. N-avem cum şti dacă plecau zilnic toţi trei la şcoală sau o frecventau cu rândul căci învăţătorii nu le-au înregistrat absenţele. Treburi multe se făceau într-o gospodărie de ţară cu mulţi copii, iar păscutul boilor, vacilor şi oilor cădea, prin tradiţie, în seama celor mai răsăriţi.
Îmbrăcaţi şi încălţaţi copiii familiei Ceauşescu vor fi fost ca şi ceilalţi din sat. Unicele menţiuni care sparg monotonia plugarului la rubrica "ocupaţia părinţilor" din foile matricole sunt un cizmar, o menajeră, un comerciant, un învăţător şi perceptorul cu fata premiantă din clasa lui Nicolae Ceauşescu.
Singura amintire de familie despre copilăria fraţilor provine din memoriile fiicei lui Marin Ceauşescu, Mihaela. În "Nu regret, nu jelesc, nu strig" (Editura Meditaţii, an neprecizat) autoarea relatează un episod semnificativ. Pentru acela, Marin s-a păstrat în amintirea alor săi ca un copil nepotrivit habitatului scorniceştean: umbla şi el desculţ ca toţi de seama lui, dar se spăla pe picioare. Mergea la şcoală şi prin zăpadă în picioarele goale. Şi-atunci, inventiv, primele încălţări şi le-a confecţionat singur din scoarţă de copac. Fapt dovedit, cu asemenea lipsuri în trebuinţele primare ale copiilor, că în casa lui Andruţă Ceauşescu nu erau bani de cumpărat cărţi, caiete şi manuale şcolare.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/nicolae-ceausescu-a-fost-premiant-in-scoala-primara-574285.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)