Hei, voi, cei neînzăpeziți! Doar vi se pare că sînteți la suprafață (II)

REPORTAJ DIN LUMEA DE SUB

Te izbesc! În destule case părăsite sau locuite de sinistrați găsești obiecte promoționale ale tuturor partidelor. Cu sutele! Găleți PSD, geci PNL și traiste PD-L. Uite aici unul, aici altul, să le ia naiba de șpăgi de doi lei oferite de partidul unic al cumpărătorilor de voturi! Îmi pare rău, acesta e adevărul. Și se vede cînd vine dezastrul. A venit. El ne povestește despre cum trăim subteran în această țara subdezvoltată și epuizată. 

de Cătălin Tolontan și Raed Krishan
(din Movila Oii și Cotu Ciorii – Buzău)

Din bucata mea de pîine am hrănit un om și-un cîine

Un cîine a mușcat un om. Încă nu avem știrea cu omul care a mîncat un cîine
“Miroase a cal!”, strigă jandarmul.
De unde știe că magazia îngropată miroase un cal și nu a vacă e o întrebare tîmpită. Și inutilă pentru că deja calul l-a mușcat! E un cîine! Un cîine agățat de mîna jandarmului.
Pămîntul gol
Latră neîntrerupt, latră pocitania mică și neagră, latră din rărunchii sufletului său speriat, suflet rămas doar os după patru zile de cînd stă legat în lanț aici, în hambarul acoperit de zăpadă.
Pe dunele înghețate, jandarmii iau la rînd gorgan cu gorgan și deschid ușile pe deasupra, ca pe niște trape ale unei minunate lumi subterane. Chiar cînd să prindă poza vieții, în meseria asta cauți mereu fotografia vieții, Raed a alunecat și l-am văzut dispărînd pînă la piept într-o mini crevasă.
Te pomenești că Pămîntul e gol și a  avut dreptate amiralul Richard E. Byrd, primul om care a zburat pe deasupra Polului Nord și pe care l-au batjocorit în numele științei sobre cînd a descris cum a pătruns prin albul zăpezii și a ajuns într-o țară a oamenilor frumoși și buni. “Locuitorii de aici, de sub pămînt, au fețe delicate și vîrsta nu li se citește pe chip chiar dacă trăiesc mii de ani”, a scris Byrd în jurnalul lui, redactat în timpul expediției misterioase din 1947 către pol.
Delicați, my ass!
Oamenii de aici, din satele buzoiene, cei din bordeiele acoperite de zăpadă și cei care-i caută, arată cu totul altfel. Cu toții sîntem ridați, o nație de îmbătrîniți prematur, oameni și cîini deopotrivă, cu fețele negre. După ce se ia negrul de pe ele, poate inimile or fi roz.
La luptă cu căști vechi de 18 ani!
Roz e telefonul fetei îmbrăcată în uniformă de jandarm, înghesuită în autospecială. Scoate cutiuța ca să răspundă la el. Are o inimioară prinsă de telefon. Puful roz se bălăngăne amețitor, îți vine să vomiți ca de la răul de mare.
Jandarmii merg la intervenția din Movila Oii  cîte 40 în mașini vechi, acoperite cu plasă gris. “Există în țară și autospeciale ceva mai noi, dar ce să facem, le folosim pe astea străbune!”.
În interior e ca într-un container în care intră frig de peste tot. Panourile coșcovite ale plafonului s-au curbat. Cînd ajung la treabă, trupele de intervenție au moralul deja ridicat.
Atît de ridicat că uneori chiar se cred apărători și iau cîte o piatră în cap, “așa cum s-a întîmplat la mitingurile din ianuarie din București, cu unul din Ploiești a cărui cască, făcută în 1994, s-a crăpat instantaneu”.
1994! Aveau să se mai scurgă 10 ani pînă la descoperirea Google, iar ministru de interne era George Ioan Dănescu. Dănescu a murit între timp, fie-i țărîna ușoară că, uite, casca i-a salvat viața jandarmului de la Ploiești.

Mașina frînează și conținutul uman se amestecă în aroma de mîncare care va ajunge la sinistrați. “Ține-te de bara de jos!” strigă un mustăcios către un coleg. “Pe frigul ăsta n-o mai găsesc”. Fata nici nu tresare, e  obișnuită cu glumele groase de bărbați, ăștia sîntem.
Autospeciala deșartă jandarmii la destinație. Unii își aruncă ranițele cu pîine în cîrcă. Toți înșfacă lopeți. Călătorind ca în subteran, au ajuns aparent deasupra lumii subterane. Începe căutarea.
“Președintele se dă cu snowboard-ul la Predeal”
Se aude un sms. Nu e nimeni de sub nămeți, pentru scena asta mergeți la Hollywood.
Un jandarm își duce mîna la buzunar. Cică șeful Consiliului Județean Buzău, Victor Mocanu zice că “oamenii s-au grăbit să deszăpezească întîi drumul spre cîrciumă. I-am arătat asta și premierul din elicopter”. Jandarmul citește mesajul venit de acasă, aprobă și nu prea. Mai tîrziu vine și rectificarea: cel care a vorbit despre cîrciumi a fost prefectul Paul Beganu.
Ca salvator, a strîns povești cu leneși, dar și cu oameni curajoși. “Iar Ungureanu prea a zis-o nasol și oamenii nu înțeleg bucata de adevăr. Tot ăia harnici se supără”, crede el. “Hai, mă, futu-i mama ei de viață, că președintele se dă cu snowboard-ul la Predeal!”, îl îndeamnă un coleg, arătîndu-i o calotă de zăpadă care poate adăposti orice. Cheamă mai mulți, încep să sape posedați, în final se cască, întunecată, ușa.
Urmează scotocirea. “Soba rece!”, se aude un glas. Se aprind lanternele, ferestrele sînt acoperite cu zăpadă, e beznă mai rău decît noaptea. “Presa face lumină. E mai bună lanterna voastră”, rîde un jandarm. Nu e nimeni în locuință. În unele comune din perimetrul de 30 de kilometri de cîmpie din estul Buzăului, aici e epicentrul crizei, cam o casă din patru a rămas nelocuită în ultima lună. Neputincioși, oamenii pleacă din ele la rude sau le prieteni.
Spargere în clădirea Watergate
Sînt locuințe vai de mama lor, practic niște bordeie. Miroase rău, e beznă, dar nelipsite sînt materialele propagandistice ale partidelor. Aici, în sărăcia României reale, măruntaiele ceasului au fost strivite de un pumn irascibil. E 2008-2009, și ne găsim în miezul campaniei electorale.

Te simți ca în Watergate, răscolind cu lanterna sediul de campanie al unui partid. Un partid amestecat însă pînă la confuzie. Sacoșe portocalii de la PD-L stau atîrnate, marfă bună, în cuierul holului îngust. O haină galbenă, “de la pedeleu”, a fost părăsită de grabă, iar o găleată pesedistă și-a schimbat culoarea în roșu brumat.

Astea nu sînt gadgeturi, ci obiecte care au intrat în folosința gospodăriei, în viața de zi cu zi și în analizele de sînge ale oamenilor, narcotizați cu vopseaua partidului unic. Partidul cumpărătorilor de voturi și al împingătorilor în mizerie. Produsele le-au mîncat, banii i-a cheltuit demult.

Să facem muzeul democrației în aer împuțit!
Propunere la repezeală! Să facem din Movila Oii un model european de capitală a efectelor “marketingului politic” asupra alegerilor libere. Și, în final, asupra vieții oamenilor. Aici, în casa de unde gazda a plecat, să se mute Comisia Electorală Centrală. Alături, să-și deschidă birou de lucru polițoștii și procurorii care au cercetat fraudele electorale.
Iar vizavi, “unde a stat tanti Ioana, o altă femeie de care nu mai știm nimic”, jandarmii află mereu informații după!, să aibă loc ședințele Curții Constituționale.
Jur, ce perspectivă frumoasă pe geam vor avea judecătorii, înalții și înțelepții noștri magistrați, cînd vor declara iarăși, cam prin iarnă după cîte se pare, că alegerile au fost corecte.
Numai să-și aducă lanternele cu ei.

Singur de o săptămînă
Se aude un strigăt. “Haideți acolo, e un om singur de 7 zile, care și-a ars dușumeaua și își face nevoile în lighean”. Sună bine. Hai acolo și acolo să facem sediul unificat, sînt vremuri grele!, al Parlamentului, al Guvernului și al Președenției!

Scos din casă
Jandarmii și suporterii se reped în curtea omului. Lansează procedura furiei. E o etapă de nevroză necesară minții și mușchilor ca să sapi repede, repede, ca un posedat.

Un suporter spune că aude  “Apăăă!văăă rog apăăăă! De 3 zile nu am mai băut apă!”. Intră în casă. “Teodor Anatache, 63 de ani, profesor”, recită bărbatul izolat, puțin speriat în fața semenilor năvăliți de sus. Săteanul abia se zărește în semiobscurul tăcut și jilav.  “Profesor de ce?” “Profesor de tot”. Așa era pe vremuri, începe el să povestească, în timp ce vizitatorii din lumea ciudată, de la suprafață, îl ajută să se ridice.
“Ordonați, domn’ ultras!”
Casa e un dezastru. Profesorul se ține cu greu pe picioare, dar se ține. Jandarmii îl scot afară și, ajuns la lumină, dintr-o dată izbucnește galbenul hainei lui impermeabile, cu “Votează PNL!” pe ea! E o lucire imposibil de uitat, o lucire care le reține privirile tuturor celor urcați pe movilele de zăpadă, suporteri, jandarmi și ziariști. E o fracțiune de timp și de orizont în care fiecare a gîndit diferit, dar toți am văzut la fel.
Un jandarm și un suporter se îndrumă pe coastele albe ale zăpezii, sincronizîndu-se pentru următoarea casă de vizitat. “Auziți, domn’ jandarm?”, zice ultrasul. “Ordonați!”, glumește bărbatul matur în uniformă.
Profesorul dă cîteva declarații pentru televiziuni. Jandarmii îl urcă pe ATV și se pierd, ca un şnițel perpelit în făina ninsorii. E de la foame.
Profesor în eclipsă
Mai tîrziu, la gura sobei din căminul cultural, pe cînd se pregătea să fie cazat “probabil la școală”, Teodor Anatache îngînă ceva despre franceză, materia principală a carierei. “Sînteți pensionar?”, îl întreb. “Problema e că nu sînt”. Nu mai predă, dar nu e nici pensionar. Tac, nu pricep. El ezită să detalieze, imposibil de înțeles din ce trăiește.
Lîngă noi, apare un prieten, fost elev, după cearcăne pare că i-a fost profesor, a consumat probabil mai intens la viața lui, e dezghețat și povestește cît de mult l-a ajutat pe profesor și “cum o să-ți fac focul în soba de teracotă a școlii”.
Alături, doi tipi mai tineri joacă ping pong. ”Hai, dom’le, ne filmați acuma dar cînd am dus ieri ajutoare de ce nu ne-ați filmat?!” Le trece repede, jocul are în el ceva demonstrativ, nu vă place, mama voastră de orășeni, hai, noroc!
”E bună haina de la PNL?”, îl întreb pe profesor. Se uită liniștit la flăcări. ”Da, luăm de la toți”. Se schimbă serviciul la masa de ping pong. Cum aș gîndi dacă ar juca doi jandarmi? Sînt derutat.
Bătrîna citea Biblia
Apar alte echipe de salvatori, fiecare cu poveștile lor. “Ce mi s-a întîmplat, măi frate!”. E chiar omul mușcat mai devreme de cîine. “Am intrat într-o casă unde ni s-a spus că ar fi o bătrînă. Ne-am trezit în magazie”. Zăpada a schimbat în toate satele ordinea încăperilor, dacă ordinea o fi existat vreodată.
“Mă uit: o găină, rece în jur, nimic altceva”.  Nu e nimeni, sînt gata să închidă și să treacă mai departe. Lucrează în viteză, celor responsabili le e teamă de propriile erori. Trebuie însă să parcurgă cel puțin două comune pe zi ca să ajute cît mai mulți oameni. Mai ales că ninsoarea a pornit iar.
Un coleg preia inițiativa poveștii. “Mi-am dat seama și am căutat o ușă în stînga. Cu greu, am găsit-o. Am intrat”.
“Într-o cămăruță, o bătrînă de 86 de ani citea Biblia. Ne-a spus că fiul ei, secretar la primăria din Cotu Ciorii, n-a venit s-o vadă. Și-a ridicat ochii din carte și ne-a zis să  ne rugăm cu toții la Dumnezeu”

“Vreau să fiu voluntar!”
Nu toate istoriile lor sînt negative, deși jandarmii au înclinația de a se privi pe ei înșiși drept elita efortului și de a-i critica pe civili. Îi spun asta lui Adrian Cristian, tipul de la comunicarea jandarmilor din Buzău. “Eu sînt mîndru că sînt jandarm”, zice el. Apoi întreabă “De Găbiță mai știți ceva?”.
Gabriel Surmei, 21 de ani, elev în clasa a 13-a la liceul de arte și meserii, “vecin practic cu unitatea noastră”, a venit într-o dimineață la ei și le-a zis “Vreau să fiu voluntar!”.
Îl găsim și noi pe Gabi. E îmbrăcat într-un costum de schi cam mare pentru el, croit dintr-o bucată, genul de echipament al schiorilor serioși ai anilor ’90, stil care supraviețuiește retro aristocratic și azi pe pîrtiile Europei. Gabi dă însă la lopată, “iar costumul e al unchiului meu”. Îl enervează neimplicarea, ar vrea să ajungă bucătar în marina militară, dar s-ar mulțumi “și cu un alt loc de muncă pentru a nu deveni o haimana”.
Doi leneși: prefectul și șeful CJ
Un jandarm povestește despre un om leneș care nu și-a ajutat o mătușă cu care avea un duplex. Mă rog, duplex e un fel de a zice. Iar povești despre leneși. Am obosit. Ajunge!
Doi leneși știu și eu. Șeful Consiliului Județean și prefectul de Buzău. La două dintre cele trei intrări din sediul lor comun, în buricul Buzăului, e gheață de-ți rupi gîtul dacă nu ești atent! Iar, în unele zile, ședințele de urgență nu încep la 7:30. De fapt, nu se țin deloc.
Și, la urma urmei, pe bune, la ce ne așteptăm să găsim cînd săpăm în aceste case? La lumea subterană strălucitoare a amiralului Byrd? Credem că vom descoperi, dincolo de carpetele cu Răpirea din Serai, rare și ele!, personajele  lui Woody Allen, gata să ne invite la o conversație sofisticată în fața unei cafele columbiene?!
Unu din doi români locuiește la sat, 2 din 5 sînt sub pragul de sărăcie, iar la țară rata sărăciei crește, statistic pe cine vrei să găsești?!
Jandarmii caută ajutoare printre localnici. Măcar călăuze. Premierul se plînge că nu se muncește. Dar unde sînt cei care muncesc? “În Franța!”, răspunde tot un jandarm, care are bunicii într-unul din satele înzăpezite. Prietenii din copilărie au plecat.
“Nu spun cod roșu și nu decretează stare de urgență pentru că astea costă. Starea de urgență am fi tot noi, pompierii și armata, cu mai multe lopeți”
Jandarm în misiune
Plecăm din căminul cultural. Culoarea de chihlimbar a focului blazării joacă pe obrajii profesorului. ”E ziuă și ce întuneric / Mai spune s-aducă și lampa”. Ochii lui inteligenți ne conduc.
Ajungem repede în altă casă. Sînt stalactite de zăpadă peste tot, spumă albă se prelinge de parcă pereții așteaptă nerăbdători să fie bărbieriți. Pe masă pute un borcan deschis de castraveți murați. Cînd o fi părăsit săteanul locuința? Cine e el? Cînd s-a predat și cum s-a simțit cînd  a pierdut lupta?
De fapt, oamenii aceștia au renunțat de mult să mai spere, acum doar au plecat. Și cine sîntem noi să-i judecăm? Au iubit, au fost iubiți, au fost fericiți, au căzut. Cine sîntem noi să-i numărăm, să le ordonăm viețile și să le spunem să reziste? Noi stăm cîteva zile, jandarmii, două, trei săptămîni, ei rămîn aici o viață.
Povestea cîinelui
“Hai să mergem!”, își îndeamnă șeful trupa în uniformă. Pe drum, rarii copaci au ramurile subțiri vidate complet în gheață, ca niște veioze de design scandinav. Vîntul le ciocnește violent becurile. Cică lizirele care fereau satele de viscol s-au tăiat în ultimii ani.
Jandarmii povestesc tare, dar se aude ca în șoaptă. “Auzi, intru într-o cămăruță cu doi bătrîni și el, 84 de ani, perfect lucid, zice: «Nu vreți un ceai? Vă dau un ceai dacă ascultați o poveste de război de-a mea, că baba s-a săturat de ele, cică le repet»”. Asta îmi place.
Apropo. Imediat după ce a scăpat de lanț și a mușcat, cîinele eliberat a dat să intre înapoi în lumea subterană. Era întuneric, dar se obișnuise cu el.
Abia apoi a fugit unde a văzut cu ochii, liber ca o potaie neagră cu inima roz.
Sursa și video : http://www.tolo.ro/

Cine nu sare, cine nu sare ori este gabor, ori este pur și simplu mort (I)

REPORTAJ » SUPORTERI ŞI JANDARMI LUPTĂ UMĂR LA UMĂR ÎN TRANŞEELE ZĂPEZII
“Cine nu sare, cine nu sare / Ori este gabor/ Ori e prost de moare”. Așa se strigă pe stadioane. Dar drama a zeci de mii de oameni a transformat rivalitatea suporteri – jandarmi într-un armistițiu al durerii și al pîinii
de Cătălin Tolontan și Raed Krishan
(din Movila Oii și Cotu Ciorii – Buzău)
Față în față
Imagini și fapte dintr-o lume care s-a întors cu fundul în sus și încearcă să nu se ducă naibii

“Hai, măi băiatule, înfige ranga!”. Jandarmul și ultrasul sînt la 30 de centimetri unul de altul. Fețele lor își azvîrlă aburul pînă li se condensează privirea. Acum cîteva minute, doi jandarmi și doi suporteri au fost la un pas să se încaiere într-un cîmp de zăpadă.Exploratorii polari i-au spus “Nebunia albă”. Oamenii își pierd reperele.
“Dă tare cu ranga!”, șuieră jandarmul către tînărul care ține fierul cu ambele mîini. Îl provoacă. Tensiunea se ridică deasupra, suflată de vînt, miroase a zăpadă și a îndîrjire, pînă cînd, dintr-o dată, poarta cedează de la balamale!!!
Uriașa glorie
Amîndoi slobozesc un țipăt de copii, au reușit, pe toate alea sfinte, pe hainele lor ude, pe mîinile lor roșii și pe femeile lor calde care-i așteaptă acasă că au reușit! Un jandarm și un suporter au spart o poartă! Li se alătură alte mîini de jandarmi și de suporteri.
Poarta e ridicată peste capete, purtată ca un trofeu glorios, și aruncată trufaș într-o parte. O uriașă victorie inutilă împotriva furtunii care reîncepe. O casă poate fi deszăpezită, dar numai atunci cînd vor veni plugurile. O casă din cele peste 20.000 în care 60.000 de oameni tremură în România polară.

Jandarmi de dimineață
Polul Nord este la Focșani, iar cel Sud nițel mai jos de Buzău. “Aici, în Buzău, vîntul bate de două ori pe an. O dată 6 luni dinspre nord-est și a doua oară, tot 6 luni, dinspre sud”, spune Florin Micheten, șeful jandarmilor din Buzău. E bună, dar acum e groasă!
La 7 dimineața, harta de pe peretele biroului său e plină de buricele transpirate ale degetelor. O fi transpirația puturoasă de aseară sau cea proaspătă de dimineață? Nimeni nu mai știe. Oamenii lucrează două zile da, două nu, șefii bagă permanență, asta-i treaba.

Un jandarm cîștigă 1.200 – 1.400 de lei, un șef ceva mai mult, dar și unul, și altul și-au pierdut cam 40% din salariu și “25% din echipament“.”Da, ne-au tăiat și din bocanci”, povestesc ei, amuzați și aglomerați în autospeciala care-i mînă în comunele izolate.

Și-au pus doi-trei pantaloni pe ei, glugi, măști și cagule. Uniformele arată bine, sînt curate, “chiar dacă anu’ trecut ne-au sărit”. De regulă, echipamentul se schimba anual, dar anul trecut uniformele noi au lipsit.
Li s-a luat un an și li s-a dat o iarnă.
Cele două feluri de oameni
Ajungem în comuna Cilibia. Drumul a fost eliberat de drumari, cei peste 100 de jandarmi sînt întîmpinați în centru de o ceată de localnici rromi care se ițesc de după movilele de zăpadă după ajutoare.  “Îl trosnesc”, zice unul. Nu mai e loc de corectitudine politică. De fapt, legătura e alta și nu are nici o treabă cu rasa, sexul sau îmbrăcămintea.
“Sînt foarte mulți cei care așteaptă și nu-și ajută nici măcar rudele. Nervii ne apucă atunci cînd vedem tineri care stau și bătrîni care fac și ei tot ce pot!”.
Așa îi împart bărbații și femeile în uniformă pe cei cărora le distribuie efort și ajutoare. În nesimțiți și oameni de bun-simț. Ambele categorii de localnici se unesc, însă, în suferință.
Nămeții sînt imprevizibili. Pătrunzi în cîte un sat unde, în centru, totul pare cumva cumsecade, o iarnă, acolo, și ea, numai că, doar două străzi mai încolo, ruta dispare, lăsînd loc unui sus-jos alb, fără criterii și fără speranță. Vîntul a atașat tumore de zăpadă pe trupurile comunelor dintre Buzău și Brăila.
Mai ales marginile de sat sînt poetice ca-n Esenin, dar practic s-au trezit aruncate într-o mașină de spălat dementă, care amestecă oameni, case și roza vînturilor.

Ușa de zăpadă
De sus ninge frumos. Jos, vezi un tetraedru cărămiziu. Arată ca  piramidă, dar e acoperișului unei case. La ea se ajunge  coborînd trepte sculptate cu năduf în zăpadă înghețată. Se intră printr-un fel de veceu. Stăpînul casei deschide ușa principală. În spatele ei, o ușă de zăpadă, cu modelul șocului imprimat pe ea! Pe pereți, stalactite de zăpadă. Locuința e rece și înșelătoare ca o sală a oglinzilor. Unde naiba e lumea și ce căutăm în această farsă?”
Zăpada a intrat în casă întîi prin spațiile de la priză și apoi ne-am trezit cu ea peste tot”
Localnic Cotu Ciorii

Țicniții de la capătul lumii
Există un personaj în Jules Verne, căpitanul Hatteras, un nebun care și-a făcut un fort din gheață acolo unde se termina lumea. Au apărut suporterii, nu mai e timp de patetisme literare! Deși, vorba lor, “hai, frate, că sîntem mai citiți ca voi, jurnaliștii”.
Sînt cam 60-70. N-am luat și punctul de vedere al Jandarmeriei. Estimări diferite, ca de obicei.Au sosit pe la prînz, cu mașini mici, de la un Explorer 4×4 la un Renault Clio. Sînt total duși, entuziaști și încăpățînați. Descarcă pîine, conserve și zacuscă iute, iute!, din portbagaje. Au lopeți, fesuri care cum apucă, unii sînt îmbrăcați în echipament profesionist Mammut, alții în blugi cu capse.
Și toți, indiferent de stelismul, rapidismul și dinamovismul lor, se reped să-i ajute pe oamenii din sat.

Fac echipe cu jandarmii, se mai tachinează, se uită suspicioși la aparatul foto al lui Raed, dar continuă să se arunce, ca niște dihănii subțiri și supreme, peste dominioanele de zăpadă. Le surpă, le netezesc, cad, nu se lasă și strigă la oameni ca să-i depisteze pe cei imobilizați și să-i scoată din case.
Companiile Milosteniei de Sud Est
Fanii găsesc, la un moment dat, un profesor bolnav. Împreună cu jandarmii îl scot afară. Cînd bărbatul ajunge în siguranță pe ATV, unul dintre ultrași șoptește: “Ex-tra-or-di-nar! Cînd îl scoteam noi au zis jandarmii să-i lăsăm pe ei să-l scoată mai bine”.
E competiție sălbatică. Competiție care îți lasă gura apă, între cele două multinaționale, unice în zonă și preocupate cînd să se ajute și cînd să se supravegheze cu coada ochiului una pe alta, dar, peste toate, să lase o urmă în mijlocul străzii. Urmă pe care viscolul o astupă aproape imediat. “Hai cu ranga, măi băiatule!”.
Între cei care transpiră și cei care transpiră altfel.
Povești incredibile cu morți reali, morți care-l păcălesc pe preot și unde se face cel mai bun ness din zonă.
Culoarea de pipi a vieții
Viața are culoare de pipi. Că doar n-o fi whisky acest galben palid care marchează distinct porțile din satele buzoiene! După cîteva ore de rătăcit pe fostele ulițe îți dai seama că urmele de urină semnalizează viața. Stropii aceștia, indecenți într-o altă împrejurare, indică, fără urmă de tăgadă, că locuința are oameni în ea. Oameni care beau apă, oameni care își îngrijesc animalele rămase nedegerate, oameni care primesc cu mîinile scorojite pîinile întinse de jandarmi și de suporteri.
Oameni ghemuiți, în 9 din 10 cazuri, într-o singură cămăruță, deasupra căreia se întinde foarte rar un fir de fum, dar în fața căreia se vede galbenul de pipi. Aici, viața are culoare de pipi. Parcă numai aici?!
Mortul  și mai puțin morții
Poveștile jandarmilor sînt amețitoare. “Ieri am găsit un om mort de aproape o săptămînă. Nici nu am știut cum să-l scoatem afară. I-am făcut un tunel”. Tunelul lui Caron, ultima ceremonie. De fapt, ultima ceremonie a fost o pungă de orez “pe care am lăsat-o să facă oamenii pomană mortului”.Alteori, morții învie. “Am primit, de la 112, două constatări de decese la sud de Rîmnicu Sărat, în comuna Rubla”, zic ei.
“Unul dintre morți ne-a așteptat cu cafea. Falsificaseră pînă și scriptele popei din satul Rubla ca să fie siguri că venim. Cică se simțea rău, dar acum își revenise”
Amenințarea parfumului
Rubla e un sat norocos în felul său. “Al doilea mort era de fapt la București și problema era că nu reușeau să-l aducă acasă”, istorisesc jandarmii. Ieri puteau muri de inimă și de nervi, azi acea întîmplare e atît de departe, la 30 de kilometri, adică la naiba-n praznic în iarna dimprejur.
Alături de brigada de la Buzău au venit și jandarmii de la Ploiești. “Cei din fața Spitalului Colțea, din prima noapte de violențe”, povestește comandantul lor. Și demonstrațiile au rămas în urmă, doar furia persistă întreagă, furia cu care caută, superficial la prima vedere, probleme, oameni singuri și nevoia de ajutor.
Într-un fel, istoria morților care așteaptă cu sutele dezghețul ca să împută cu parfumul lor nerecunoștința țării e un mit. Jandarmii buzoieni patrulează de o lună și au avut cîteva pierderi de vieți omenești în case tăcute, dar asta nu le face temerea mai mică. La nivelul întregii țări sînt aproximativ 70 de decese de cînd a venit frigul, însă survenite în situații diverse.
Iluzia concordiei imposibile
Statistica nu e nici o consolare. Iată-i pe jandami ca niște ogari cu coada lopeții în sus, cîini credincioși care amușinează propria spaimă printre dunele de zăpadă. Cară rucsacuri kaki cu alimente, chibrite și lumînări, jandarmii din București și-au donat biscuiții și restul suplimentului de hrană, se deplasează febril și strigă, strigă pentru toate strigătele care le-au fost adresate.
“Pacea e o iluzie! Cînd vor reîncepe manifestațiile, iarăși oamenii se vor răsti la noi”, vorbește singură o cagulă împietrită în ger.
Deocamdată, șeful trupei de intervenție din Buzău, Gil, “Gil-și-atît”, își mînă oamenii prin cîmpul devenit deal, prin țara decăzută din drepturile sale.
Pleacă premierul, pleacă utilajele!
Unele rute se curăță mai repede decît celelalte. Sîmbătă, de pildă, utilajele au băgat mare dincolo de Săgeata, “se auzise că prim-ministrul vrea să vadă pînă unde am înaintat”.
După plecarea premierului, utilajele, trei la număr, au făcut cale întoarsă spre disperarea sictirită a jandarmilor și a militarilor. Și așa s-a amînat deszăpezirea de la Robeasca, aflată în prelungire drumului, abia a doua zi.
“Adevărul că dacă nu se sincronizează utilajele cu oamenii, sub un ordin ferm și deștept, totul merge mult mai greu”, explică unul dintre jandarmi.

La Săgeata a fost, se pare, o excepție. O deszăpezire de protocol. În rest, dincolo de rivalitățile dintre arme și instituții, fiecare respectă truda celuilalt. Drumarii, electricienii, jandarmii, soldații, medicii, pompierii, toți sînt mai preocupați să pună pasul pe zăpada sigură decît să se bîrfească.

Ping pong, ping pong!
“Auzi alta”. O nouă poveste a salvatorilor. “La Banița, unul a dat să iasă pe ușă. Zăpadă. A deschis cealaltă ușă, din spate. Gheață. S-a speriat omul, a luat un topor și a spart peretele casei pînă a ajuns la suprafață”. Asta e o poveste frumoasă.
Mai e povestea oamenilor din comuna CA Rosetti, satul Cotu Ciorii, care jucau ping pong în căminul cultural cînd jandarmii intrau cu ranițele goale, ca să se încălzească nițel, între două drumuri.
Priviți imaginea! Fotoreporterul a surprins vîrtejul jucătorului. Undeva în dreapta, nevăzută în cadru e o sobă. Spre ea se îndreaptă jandarmul cu raniță și căciulă cu urechi de blană.
La barul semicircular, alți jandarmi stau la coadă “pentru un ness super, asta facem noi aici”. Costă 2 lei paharul, barmanul e în zi bună, singur pe piață cum s-ar zice și cu audiență captivă. “Mitică, mai adu o găleată de apă!”.
Cel mai bun ness din Cotu Ciorii și cel mai aprig meci de tenis.
Pe mîine!
Undeva jos, s-a căscat un defileu înalt de 4 metri. “În unele zone din cîmp, nămeții depășesc stîlpii de lumină”.
Cîțiva jandarmi și o mînă de ultrași aruncă, euforici, zăpada înapoi către cerul din care vine. Fulgii se întorc plini de neputință și de povești despre victoriile omenești. Pe mîine!
Sursa : http://www.tolo.ro/