Pereche din Felmer, comună românească din dreapta Oltului
Din povestea plecării primilor trei copii ai Ceauşeştilor să se facă, în Capitală, cizmari mai sunt în satul natal frânturi precum cele relatate de Constantin Neacşu, fost primar în comună în regimul comunist şi după aceea. Toţi fraţii îi datorează mult surorii mai mari, ştie el din confesiunile surorii mai mici Lina, măritată Bărbulescu. Iar Niculina şi-a sacrificat tinereţea ca să-şi ajute fraţii. Le-a fost şi mamă, şi tată, n-a mai avut timp pentru ea ori să facă studii. A venit însă rar la Scorniceşti şi nici nu s-a vorbit prea mult de ea în comună. A rămas în relaţii bune cu Nicolae Ceauşescu, iar nepoţii Zoe şi Nicu o vizitau frecvent.
Dar prin anii ’80 umblau prin sat şi altfel de vorbe. "Se pare că Niculina s-a manifestat şi a avut o ieşire dură faţă de Ceauşeşti", a auzit zvonurile şi Constantin Neacşu. "Am înţeles că ea şi cu nea Mărin Ceauşescu aveau nişte principii. De acea, soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu au rupt relaţiile cu ei. Despre Riţa (Maria) am auzit mai multe vorbindu-se. S-a căsătorit cu Agachi. Un frate al lui a ajuns, la un moment dat, ministru al construcţiilor de maşini. Riţa se băga în toate. Ca sora Linei Ciobanu, născută la Potcoava, care făcea şi desfăcea multe pe-aici. Până i-a ajuns la urechi lui Nicolae Ceauşescu..."
Cam la atât duc urmele plecării lui Nicolae Ceauşescu din satul natal.
Cât despre documente, reiese din cele şcolare că pe Niculina au dat-o părinţii la şcoală nu la 7, ci la 8 ani. A terminat-o în 1926, când Marin absolvea clasa a III-a, iar Nicolae, clasa I. În 1929, când, după Marin, l-a luat şi pe Nicolae la Bucureşti, Niculina avea abia 15 ani. La ce vârstă şi cum se dusese fata cea mare a Ceauşeştilor în Capitală? Şi cum se face că trei dintre fraţi au ales cizmăria ca meseria lor "preferată"?
La asemenea întrebări, ca la multe altele dintr-o biografie de dictator, nu puteam răspunde decât prin scenarii întreţesute pe firele unor date personale şi particularităţi contextuale. Singurele instituţii comunale din copilăria lui Ceauşescu erau primăria, biserica, şcoala şi trei bănci populare – Lânaru, Scorniceşti şi Şuica.
Până după al doilea război mondial, în cea mai mare comună a judeţului Olt nu existau spital, dispensar, farmacie, oficiu poştal, librărie ori cinematograf. Nici măcar mori, cazane, postăvării sau tăbăcării. Simultan cu frecventarea şcolii primare de Niculina, Marin şi Nicolae Ceauşescu, printre ceilalţi fii de plugari învăţau şi o fată de perceptor, un băiat de croitor şi altul de cizmar. Tocmai cizmarul acela ar fi putut s-o recomande pe Niculina vreunui confrate de breaslă din Bucureşti.
În atelierul lui Alexandru Săndulescu din Calea Victoriei 89 ucenicise, de altfel, şi Nicolae Ceauşescu în primii trei ani de viaţă în Bucureşti (1929-1932), după cum declarase el însuşi Poliţiei. Iar profesia Niculinei, menţionată în fişa sa de cadre din 1945, este "rihtuitoare", nicidecum casnică. Putem deduce şi de aici că pe fata de 12-13 ani o încredinţaseră părinţii cuiva de încredere s-o ducă la Bucureşti. După cutumele vremii, ucenicia începea cu treburile casnice din casa meşterului, nevasta aceluia purtând de grijă hranei, ţinutei şi purtării viitorilor lucrători. Prin "muncile domestice" prestate în gospodărie se subînţelegea adesea şi plata uceniciei în meserie şi a traiului la oraş. Un troc al serviciilor din josul piramidei sociale a epocii.
O noutate după război a fost angajarea femeilor în fabrici, ateliere sau magazine. Deşi sunt plătite cu 40%, maximum 80% din salariul dat pentru aceeaşi muncă lucrătorului bărbat, condiţia de lucrătoare calificată e superioară celei de slujnică. "Meseria-i brăţară de aur" şi pe deasupra înseamnă suprema emancipare pentru ţăranca ajunsă-n oraş. Ştiind-o pe fata plecată de-acasă cu "pâinea" meseriei în mână, părinţii nu se mai tem că ar greşi pe "calea pierzaniei".
După război, nici căsătoria nu mai e ce fusese. Pentru a împiedica decăderea moravurilor şi în casta armatei, în 1931 s-a emis o lege care interzicea ofiţerilor să se căsătorească înainte de împlinirea a 25 de ani şi fără consimţământul scris al comandantului garnizoanei. Pentru viitoarea doamnă de ofiţer, legea prevedea şi cuantumul dotei, direct proporţional cu gradul mirelui. Fără zestrea prevăzută şi un "certificat de onorabilitate" – semnat de cinci respectabili capi de familie din localitatea natală a miresei, plus primarul –, cununia nu putea fi încheiată. Cealaltă castă, a preoţilor, menţinea de asemenea reguli clare. Începând cu acordul episcopiei pentru oficierea căsătoriei.
Se-ntâmpla des ca, la ţară, fetele "să fugă" de-acasă, convieţuind cu cel ales fără cununie. Dar la oraş apăruse deja "căsătoria pe încercate". Perechi de funcţionari, lucrători, intelectuali şi alte categorii de orăşeni de primă generaţie îşi luau câte-o cameră în chirie şi inventarul minimal al unui trai comun pe termen nelimitat. Mai excentrici, unii declarau presei că nu le mai pasă de obiceiul "depăşit" al căsătoriei. Alţii, mai mulţi, că n-au avut vreme de nuntă. Şi cei foarte mulţi că n-au bani pentru nuntă, nici pentru taxele impuse de Primărie. Motivul din care Niculina Ceauşescu şi Ştefan Rusescu au stat ani buni împreună, fără cununie, nu e ştiut.
Niculina din Scorniceşti, "cocoană" la Bucureşti
Copila din Scorniceşti a spălat vase, a cârpit, a primenit şi legănat copiii meşterului, a cărat cumpărături şi a dus comisioane. Când s-a "dezgheţat" suficient, au introdus-o în atelier să înveţe să croiască şi să coasă pielea încălţărilor. În jargonul cizmăriei, aceasta înseamnă a fi richtuitor. O meserie "de lux" după aprecierea ţăranului: ai de lucru şi iarna, şi vara; nu te bate, ca-n câmp, soarele ori ploaia; şi, te-ai făcut "cocoană" ori "domn" de oraş! În cizmăria de lux a lui Niculescu, unde-şi va aduce şi fraţii, l-a cunoscut, probabil, Niculina şi pe Ştefan Rusu (Rusescu) din Brăhăşeşti (Galaţi). După spusele unui nepot, s-a mutat apoi cu el într-o casă din zona Floreasca, o periferie a Capitalei pe-atunci. Căpătuit meşter cu atelier, Rusescu aduce "cocoanei" sale acasă altă copilă a unei neam mai sărman de la ţară. Această Elena (Lenuţa) din Brăhăşeşti va fi viitoarea nevastă a lui Marin Ceauşescu, băiatul cunoscut în casa unchiului şi mătuşii Rusescu. Se calificase şi ea cizmar în casa şi atelierul Rusescu după metoda Niculinei. Asemenea relaţii între femei şi bărbaţi, orăşeni noi şi rudele lor de la ţară sunt în spiritul epocii. După relatările Mihaelei Ceauşescu, fiica cea mare a lui Marin şi Elena, amândoi părinţii au iubit-o şi preţuit-o pe "tanti Niculina". Nevastă de consul cu misiuni la Praga şi Viena, Lenuţa din Brăhăşeşti a uitat şi ea repede de cizmărie. Dar sfaturilor gospodăreşti şi de viaţă ale mătuşii Niculina le-a dat curs totdeauna.
Dar prin anii ’80 umblau prin sat şi altfel de vorbe. "Se pare că Niculina s-a manifestat şi a avut o ieşire dură faţă de Ceauşeşti", a auzit zvonurile şi Constantin Neacşu. "Am înţeles că ea şi cu nea Mărin Ceauşescu aveau nişte principii. De acea, soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu au rupt relaţiile cu ei. Despre Riţa (Maria) am auzit mai multe vorbindu-se. S-a căsătorit cu Agachi. Un frate al lui a ajuns, la un moment dat, ministru al construcţiilor de maşini. Riţa se băga în toate. Ca sora Linei Ciobanu, născută la Potcoava, care făcea şi desfăcea multe pe-aici. Până i-a ajuns la urechi lui Nicolae Ceauşescu..."
Cam la atât duc urmele plecării lui Nicolae Ceauşescu din satul natal.
Cât despre documente, reiese din cele şcolare că pe Niculina au dat-o părinţii la şcoală nu la 7, ci la 8 ani. A terminat-o în 1926, când Marin absolvea clasa a III-a, iar Nicolae, clasa I. În 1929, când, după Marin, l-a luat şi pe Nicolae la Bucureşti, Niculina avea abia 15 ani. La ce vârstă şi cum se dusese fata cea mare a Ceauşeştilor în Capitală? Şi cum se face că trei dintre fraţi au ales cizmăria ca meseria lor "preferată"?
La asemenea întrebări, ca la multe altele dintr-o biografie de dictator, nu puteam răspunde decât prin scenarii întreţesute pe firele unor date personale şi particularităţi contextuale. Singurele instituţii comunale din copilăria lui Ceauşescu erau primăria, biserica, şcoala şi trei bănci populare – Lânaru, Scorniceşti şi Şuica.
Până după al doilea război mondial, în cea mai mare comună a judeţului Olt nu existau spital, dispensar, farmacie, oficiu poştal, librărie ori cinematograf. Nici măcar mori, cazane, postăvării sau tăbăcării. Simultan cu frecventarea şcolii primare de Niculina, Marin şi Nicolae Ceauşescu, printre ceilalţi fii de plugari învăţau şi o fată de perceptor, un băiat de croitor şi altul de cizmar. Tocmai cizmarul acela ar fi putut s-o recomande pe Niculina vreunui confrate de breaslă din Bucureşti.
În atelierul lui Alexandru Săndulescu din Calea Victoriei 89 ucenicise, de altfel, şi Nicolae Ceauşescu în primii trei ani de viaţă în Bucureşti (1929-1932), după cum declarase el însuşi Poliţiei. Iar profesia Niculinei, menţionată în fişa sa de cadre din 1945, este "rihtuitoare", nicidecum casnică. Putem deduce şi de aici că pe fata de 12-13 ani o încredinţaseră părinţii cuiva de încredere s-o ducă la Bucureşti. După cutumele vremii, ucenicia începea cu treburile casnice din casa meşterului, nevasta aceluia purtând de grijă hranei, ţinutei şi purtării viitorilor lucrători. Prin "muncile domestice" prestate în gospodărie se subînţelegea adesea şi plata uceniciei în meserie şi a traiului la oraş. Un troc al serviciilor din josul piramidei sociale a epocii.
O noutate după război a fost angajarea femeilor în fabrici, ateliere sau magazine. Deşi sunt plătite cu 40%, maximum 80% din salariul dat pentru aceeaşi muncă lucrătorului bărbat, condiţia de lucrătoare calificată e superioară celei de slujnică. "Meseria-i brăţară de aur" şi pe deasupra înseamnă suprema emancipare pentru ţăranca ajunsă-n oraş. Ştiind-o pe fata plecată de-acasă cu "pâinea" meseriei în mână, părinţii nu se mai tem că ar greşi pe "calea pierzaniei".
După război, nici căsătoria nu mai e ce fusese. Pentru a împiedica decăderea moravurilor şi în casta armatei, în 1931 s-a emis o lege care interzicea ofiţerilor să se căsătorească înainte de împlinirea a 25 de ani şi fără consimţământul scris al comandantului garnizoanei. Pentru viitoarea doamnă de ofiţer, legea prevedea şi cuantumul dotei, direct proporţional cu gradul mirelui. Fără zestrea prevăzută şi un "certificat de onorabilitate" – semnat de cinci respectabili capi de familie din localitatea natală a miresei, plus primarul –, cununia nu putea fi încheiată. Cealaltă castă, a preoţilor, menţinea de asemenea reguli clare. Începând cu acordul episcopiei pentru oficierea căsătoriei.
Se-ntâmpla des ca, la ţară, fetele "să fugă" de-acasă, convieţuind cu cel ales fără cununie. Dar la oraş apăruse deja "căsătoria pe încercate". Perechi de funcţionari, lucrători, intelectuali şi alte categorii de orăşeni de primă generaţie îşi luau câte-o cameră în chirie şi inventarul minimal al unui trai comun pe termen nelimitat. Mai excentrici, unii declarau presei că nu le mai pasă de obiceiul "depăşit" al căsătoriei. Alţii, mai mulţi, că n-au avut vreme de nuntă. Şi cei foarte mulţi că n-au bani pentru nuntă, nici pentru taxele impuse de Primărie. Motivul din care Niculina Ceauşescu şi Ştefan Rusescu au stat ani buni împreună, fără cununie, nu e ştiut.
Niculina din Scorniceşti, "cocoană" la Bucureşti
Copila din Scorniceşti a spălat vase, a cârpit, a primenit şi legănat copiii meşterului, a cărat cumpărături şi a dus comisioane. Când s-a "dezgheţat" suficient, au introdus-o în atelier să înveţe să croiască şi să coasă pielea încălţărilor. În jargonul cizmăriei, aceasta înseamnă a fi richtuitor. O meserie "de lux" după aprecierea ţăranului: ai de lucru şi iarna, şi vara; nu te bate, ca-n câmp, soarele ori ploaia; şi, te-ai făcut "cocoană" ori "domn" de oraş! În cizmăria de lux a lui Niculescu, unde-şi va aduce şi fraţii, l-a cunoscut, probabil, Niculina şi pe Ştefan Rusu (Rusescu) din Brăhăşeşti (Galaţi). După spusele unui nepot, s-a mutat apoi cu el într-o casă din zona Floreasca, o periferie a Capitalei pe-atunci. Căpătuit meşter cu atelier, Rusescu aduce "cocoanei" sale acasă altă copilă a unei neam mai sărman de la ţară. Această Elena (Lenuţa) din Brăhăşeşti va fi viitoarea nevastă a lui Marin Ceauşescu, băiatul cunoscut în casa unchiului şi mătuşii Rusescu. Se calificase şi ea cizmar în casa şi atelierul Rusescu după metoda Niculinei. Asemenea relaţii între femei şi bărbaţi, orăşeni noi şi rudele lor de la ţară sunt în spiritul epocii. După relatările Mihaelei Ceauşescu, fiica cea mare a lui Marin şi Elena, amândoi părinţii au iubit-o şi preţuit-o pe "tanti Niculina". Nevastă de consul cu misiuni la Praga şi Viena, Lenuţa din Brăhăşeşti a uitat şi ea repede de cizmărie. Dar sfaturilor gospodăreşti şi de viaţă ale mătuşii Niculina le-a dat curs totdeauna.
