Copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari...! Aşa trebuie să fi oftat şi soţii Lixandra şi Andruţă Ceauşescu. Repetau, de fapt, o "vorbă bătrânească" despre îngrijorările părinteşti la vremea zborului din cuibul casei. După datinile locului, copiii părăseau familia, prin căsătorie, cu zestrea ce li se cuvine. Unul singur rămâne moştenitorul casei părinteşti şi stâlpul bătrâneţii părinţilor. Cu nouă copii, din oameni cu stare în sat, pe Ceauşeşti îi pândea sărăcia.
Se schimbaseră multe în anii de când "se luaseră" părinţii lui Ceauşescu până în vremea când se pregăteau de socrie. Spiritul anilor ’20 ai secolului precedent le-a apărut contemporanilor cel puţin pe-atât de bulversant şi apropiat sfârşitului lumii cât tenebrele globalizării, comunicării vituale terorismului internaţional, războiului atomic şi poluării din veacul nostru. Cotidianul l-au schimbat atunci petrolul şi electricitatea, sursele energetice ale celei de-a doua revoluţii industriale. Dovezile progresului ce hrăneau fantasmele micului burghez, funcţionarului, lucrătorului industrial şi ţăranului dus (măcar o dată) la oraş erau casa iluminată cu becuri şi încălzită cu gaz, tramvaiul cu motor electric, telegraful, maşinile cu motoare cu ardere internă, radioul.
Cel puţin prin accesul la asemenea informaţii, scorniceştenii erau oameni evoluaţi: distanţa de aproximativ 160 km dintre comuna lor şi capitala României Mari putea fi parcursă în câteva ceasuri. Puneau într-o paporniţă brânză şi ouă, câte o găină şi plecau să le vândă la Bucureşti. Fie cu trenul din Gara Potcoava, fie cu "cursa" de 15-20 de locuri a unui particular din Vlaici.
Dar în matca trebuinţelor şi deprinderilor fireşti de hrană, muncă, locuinţă, viaţa ţăranilor nu mergea către binele sperat. Economia casnică închisă, creşterea naturală a populaţiei, secătuirea pământului prin repetarea aceleiaşi culturi, parcelările prin succesiune, datoriile către stat pentru terenul cu care fuseseră împroprietăriţi, creşterea taxelor şi impozitelor, precum şi scăderea preţurilor la produsele agricole au avut efecte contrare celui scontat prin legea din 1919 de desfiinţare a marilor proprietăţi. În loc de consolidarea proprietăţii rurale şi crearea unei clase de mijloc de proprietari, ţăranii sărăcesc. Nu trebuia să fii comunist, nici măcar socialist ca să găseşti potrivită o "măsură grabnică" de obligare a ţăranilor să-şi adune la un loc proprietăţile şi alta de naţionalizare a bogăţiilor solului patriei în scopul prosperităţii generale.
Prin "legea Mihalache" din 1929 se deschide libera circulaţie a pământurilor dobândite prin împroprietărirea din urmă cu zece ani. Pământ vând mulţi de nevoie, însă puţini au bani de cumpărat. Astfel că spiritul antreprenorial cu care se vor lăuda noii înavuţiţi decurge, în genere, dintr-un statut ce include şi leafa de stat. Primari, perceptori, preoţi, notari şi învăţători ar fi fost grosul unei viitoare "burghezii rurale".
În 1928, Ion Mihalache era ministrul Agriculturii şi domeniilor, iar viitorul responsabil cu colectivizarea agriculturii din Partidul Comunist intrase în ultima clasă primară.
Atunci a-nvăţat şi câte ceva din istoria României. Fără reprezentări spaţiale şi temporare – căci şcolile nu aveau hărţi, nici copiii ceasuri acasă –, istoria spusă pentru copiii de şcoală primară era ca un şir de poveşti populare despre lupta binelui cu răul. Buni fuseseră ai noştri şi noi, cultul strămoşilor înflăcărând şi fortificând imaginarul colectiv.
Dar cum să mai afli cât au contat impresiile copilăriei atunci când cultul lui Ceauşescu va acoperi întregul panteon al străbunilor? Cu şcoala primară încheiată şi după toiul muncilor, băiatul de 11 ani a părăsit satul natal în toamna lui 1929. Mergea pe urma fraţilor mai mari, Niculina şi Marin, să-şi facă un rost la Bucureşti. Se ştia, povesteşte scorniceşteanul Constantin Neacşu, că dintre părinţi, Lixandra încurajase mai mult copiii să plece. Iar Nicolae a plecat încântat de gândul viitoarei lui calificări şi autonomii. Căci a fi cizmar atunci era "meserie de perspectivă".
Ţărăniştii au luptat înaintea comuniştilor cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor"
Alegerile din 1928 le-a câştigat Partidul Naţional Ţărănesc cu un scor excepţional – 77,76% din totalul voturilor. După fuziunea dintre Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Maniu şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat creat de Mihalache, ţărăniştii făceau apologia a ceea ce peste mai puţin de două decenii vor promite comuniştii: o "eră nouă". Prin "talpa ţării" însă, nu prin muncitori.
Micul Ceauşescu va fi auzit şi el atunci de politică, căci nu se poate ca liberalul Andruţă să nu fi expus şi acasă nişte opinii de "opozant". A combătut, probabil, şi stilul lui Mihalache din campania ţărănistă printre olteni. În tranşeele frontului din Mărăşti şi Oituz, învăţătorul din Topoloveni-Argeş, distins pentru vitejie cu Ordinul "Mihai Viteazul", proiectase cel mai radical partid românesc din epocă. Pe temeiul pământului promis de Regele Ferdinand soldaţilor după luptă şi cu nucleul adunat din învăţătorii mobilizaţi în război, Mihalache şi-a implementat vijelios partidul în Vechiul Regat. Prevedea prin programul său împărţirea moşiilor mari la ţărani şi eficientizarea exploatării prin crearea de "cooperative obşteşti". În satul de baştină, Topoloveni-Argeş, liderul partidului a înfiinţat o cooperativă-model, un cămin cultural, o şcoală agricolă şi o baie comunală.
Fapte trecute apoi sub tăcere de regimul comunist ce absolutiza exemplul colhozului sovietic. "Uitate" au fost şi celelalte amănunte ce-ar fi iscat "nepotrivite" comparaţii cu comuniştii. Precum semnul electoral al partidului lui Mihalache în campania din 1920 – secera. Ori manifestul lui mobilizator, compus din următoarele versuri:
Voi, ţărani, voi, harnici fraţi,
Numai secera votaţi
De nevoi mântuitoare
Şi pământ sub sfântul soare.
Voi, ţărani, veniţi cu noi
N-ascultaţi de cei ciocoi,
Şi nici de slugoii lor,
De coadele lor de topor.
Cine vrea dreptate-n ţară
Secera votează iară,
Cine-n ţară vrea lumină
Lângă seceră să vină.
Tot ce-i suflet voinicesc
E-n partidul ţărănesc.
Va veni însă nebănuita vreme când scorniceşteanul Nicolae Ceauşescu dirijează "lupta" cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor". Iar ţărănistul care militase pentru cooperative obşteşti va fi definitiv condamnat la închisoare. Dar nimeni nu cunoaşte viitorul!
Se schimbaseră multe în anii de când "se luaseră" părinţii lui Ceauşescu până în vremea când se pregăteau de socrie. Spiritul anilor ’20 ai secolului precedent le-a apărut contemporanilor cel puţin pe-atât de bulversant şi apropiat sfârşitului lumii cât tenebrele globalizării, comunicării vituale terorismului internaţional, războiului atomic şi poluării din veacul nostru. Cotidianul l-au schimbat atunci petrolul şi electricitatea, sursele energetice ale celei de-a doua revoluţii industriale. Dovezile progresului ce hrăneau fantasmele micului burghez, funcţionarului, lucrătorului industrial şi ţăranului dus (măcar o dată) la oraş erau casa iluminată cu becuri şi încălzită cu gaz, tramvaiul cu motor electric, telegraful, maşinile cu motoare cu ardere internă, radioul.
Cel puţin prin accesul la asemenea informaţii, scorniceştenii erau oameni evoluaţi: distanţa de aproximativ 160 km dintre comuna lor şi capitala României Mari putea fi parcursă în câteva ceasuri. Puneau într-o paporniţă brânză şi ouă, câte o găină şi plecau să le vândă la Bucureşti. Fie cu trenul din Gara Potcoava, fie cu "cursa" de 15-20 de locuri a unui particular din Vlaici.
Dar în matca trebuinţelor şi deprinderilor fireşti de hrană, muncă, locuinţă, viaţa ţăranilor nu mergea către binele sperat. Economia casnică închisă, creşterea naturală a populaţiei, secătuirea pământului prin repetarea aceleiaşi culturi, parcelările prin succesiune, datoriile către stat pentru terenul cu care fuseseră împroprietăriţi, creşterea taxelor şi impozitelor, precum şi scăderea preţurilor la produsele agricole au avut efecte contrare celui scontat prin legea din 1919 de desfiinţare a marilor proprietăţi. În loc de consolidarea proprietăţii rurale şi crearea unei clase de mijloc de proprietari, ţăranii sărăcesc. Nu trebuia să fii comunist, nici măcar socialist ca să găseşti potrivită o "măsură grabnică" de obligare a ţăranilor să-şi adune la un loc proprietăţile şi alta de naţionalizare a bogăţiilor solului patriei în scopul prosperităţii generale.
Prin "legea Mihalache" din 1929 se deschide libera circulaţie a pământurilor dobândite prin împroprietărirea din urmă cu zece ani. Pământ vând mulţi de nevoie, însă puţini au bani de cumpărat. Astfel că spiritul antreprenorial cu care se vor lăuda noii înavuţiţi decurge, în genere, dintr-un statut ce include şi leafa de stat. Primari, perceptori, preoţi, notari şi învăţători ar fi fost grosul unei viitoare "burghezii rurale".
În 1928, Ion Mihalache era ministrul Agriculturii şi domeniilor, iar viitorul responsabil cu colectivizarea agriculturii din Partidul Comunist intrase în ultima clasă primară.
Atunci a-nvăţat şi câte ceva din istoria României. Fără reprezentări spaţiale şi temporare – căci şcolile nu aveau hărţi, nici copiii ceasuri acasă –, istoria spusă pentru copiii de şcoală primară era ca un şir de poveşti populare despre lupta binelui cu răul. Buni fuseseră ai noştri şi noi, cultul strămoşilor înflăcărând şi fortificând imaginarul colectiv.
Dar cum să mai afli cât au contat impresiile copilăriei atunci când cultul lui Ceauşescu va acoperi întregul panteon al străbunilor? Cu şcoala primară încheiată şi după toiul muncilor, băiatul de 11 ani a părăsit satul natal în toamna lui 1929. Mergea pe urma fraţilor mai mari, Niculina şi Marin, să-şi facă un rost la Bucureşti. Se ştia, povesteşte scorniceşteanul Constantin Neacşu, că dintre părinţi, Lixandra încurajase mai mult copiii să plece. Iar Nicolae a plecat încântat de gândul viitoarei lui calificări şi autonomii. Căci a fi cizmar atunci era "meserie de perspectivă".
Ţărăniştii au luptat înaintea comuniştilor cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor"
Alegerile din 1928 le-a câştigat Partidul Naţional Ţărănesc cu un scor excepţional – 77,76% din totalul voturilor. După fuziunea dintre Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Maniu şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat creat de Mihalache, ţărăniştii făceau apologia a ceea ce peste mai puţin de două decenii vor promite comuniştii: o "eră nouă". Prin "talpa ţării" însă, nu prin muncitori.
Micul Ceauşescu va fi auzit şi el atunci de politică, căci nu se poate ca liberalul Andruţă să nu fi expus şi acasă nişte opinii de "opozant". A combătut, probabil, şi stilul lui Mihalache din campania ţărănistă printre olteni. În tranşeele frontului din Mărăşti şi Oituz, învăţătorul din Topoloveni-Argeş, distins pentru vitejie cu Ordinul "Mihai Viteazul", proiectase cel mai radical partid românesc din epocă. Pe temeiul pământului promis de Regele Ferdinand soldaţilor după luptă şi cu nucleul adunat din învăţătorii mobilizaţi în război, Mihalache şi-a implementat vijelios partidul în Vechiul Regat. Prevedea prin programul său împărţirea moşiilor mari la ţărani şi eficientizarea exploatării prin crearea de "cooperative obşteşti". În satul de baştină, Topoloveni-Argeş, liderul partidului a înfiinţat o cooperativă-model, un cămin cultural, o şcoală agricolă şi o baie comunală.
Fapte trecute apoi sub tăcere de regimul comunist ce absolutiza exemplul colhozului sovietic. "Uitate" au fost şi celelalte amănunte ce-ar fi iscat "nepotrivite" comparaţii cu comuniştii. Precum semnul electoral al partidului lui Mihalache în campania din 1920 – secera. Ori manifestul lui mobilizator, compus din următoarele versuri:
Voi, ţărani, voi, harnici fraţi,
Numai secera votaţi
De nevoi mântuitoare
Şi pământ sub sfântul soare.
Voi, ţărani, veniţi cu noi
N-ascultaţi de cei ciocoi,
Şi nici de slugoii lor,
De coadele lor de topor.
Cine vrea dreptate-n ţară
Secera votează iară,
Cine-n ţară vrea lumină
Lângă seceră să vină.
Tot ce-i suflet voinicesc
E-n partidul ţărănesc.
Va veni însă nebănuita vreme când scorniceşteanul Nicolae Ceauşescu dirijează "lupta" cu "ciocoii", "slugoii" şi "cozile de topor". Iar ţărănistul care militase pentru cooperative obşteşti va fi definitiv condamnat la închisoare. Dar nimeni nu cunoaşte viitorul!
Sursa :http://www.jurnalul.ro/special/special/a-fi-cizmar-era-meserie-de-perspectiva-578194.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu