Festinuri simbolice şi mese tradiţionale la Scorniceşti

Idealul damigenelor pline şi CEC-ul olteanului: putina cu varză, lacra cu mălai, hambarul cu făină şi porcul de Crăciun.
Autor: LAVINIA BETEA

Ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu a venit regulat la casa părintească înainte cu o zi ori două de aniversările sale. Nu îngăduia lume multă şi cerea ca toţi aceia care sunt cuprinşi în protocol să fie primiţi în casă. Intra în curte vesel cu "ia să văd ce-aţi mai făcut!". Căuta şi găsea în magazie murături. Sora sa, care avea gospodărie mai în spatele curţii, pregătea o "masă simbolică". Mânca acolo "ca la ţară" – sarmale, pui fripţi, mămăligă – îşi amintesc cunoscătorii.

Masa "tradiţională" servită de conducătorul României la Scorniceşti înaintea festinului aniversar din Capitală era, probabil, prilejul de a-şi oferi sie însuşi certitudinea "vieţii noi". Căci din toate documentele şi amintirile vremii rezultă sărăcia hranei prin satele locului. O secetă cumplită s-a abătut asupra Olteniei în chiar anul naşterii lui Ceauşescu. Cu inventarul agricol distrus şi animalele decimate, oamenii s-au băgat în plug unii cu alţii. În satele olteneşti, consemnează scrierile vremii, se zice că ar fi rămas pârloagă circa 20.000 de hectare. După arşiţă, sătenii n-au mai avut a osteni cu secerile, că, necrescut, li se uscase tot grâul.

Chiar şi în anii de vârf ai economiei interbelice, alimentaţia sătenilor era apreciată ca nesatisfăcătoare. După cercetările monografice din 1938, Dimitrie Gusti a concluzionat asupra ei următoarele: fie şi suficientă cantitativ, calitativ era săracă; porumbul se consuma exagerat, mămăliga fiind nelipsită de la masă în Moldova şi Muntenia; lipseau proteinele şi lactatele, căci 48% din gospodăriile României Mari nu aveau o vacă de lapte; decalajul dintre iarnă (când se mânca mai bine) şi vară (subnutriţie, în general).

Din cauza acestor deficienţe, în Vechiul Regat se înregistrau în 1936 peste 70.000 de bolnavi de pelagră, boala mizeriei rurale din epocă având simptome finale asemă­nătoare sifilisului. Înaintea generalizării culturii porumbului în Europa va fi fost desigur cu mult mai rău. Însuşi Mihai Viteazul, notează un misionar catolic care vizitase Mun­tenia pe la 1670, fusese poreclit de saşi Mălai Vodă, deoarece se hrănea ca toţi ceilalţi ai săi doar cu coptură şi fiertură din mei, cerealei acesteia zicându-i românii din vechime mălai.

Născut în 1947, la Neguri, sat aparţinător Scorniceştiului, într-o familie cu o proprietate de 7 ha – mai mică decât a lui Andruţă Ceauşescu, dar cu numai doi copii –, Constantin Neacşu povesteşte despre copilăria sa ca fiind prea puţin schimbată faţă de aceea a copiilor Ceauşescu.
"Nu comparaţi hărnicia şi productivitatea unui oltean cu a unui ardelean, avertizează el asupra specificului economiei locale. De pe un hectar nu puteai obţine mai mult de 1.000 kg boabe grâu sau 1.000-1.200 kg boabe porumb. Cum să-ţi ajungă?! Mai aveau unii pădure, dar păşune nu era în sat. Aşa că zece hectare cât aveau părinţii lui Ceauşescu nu îndestulau familia cu atâţia copii. Ţineau doi boi, o vacă, vreo zece oi...

Treaba mea de copil, cum fusese şi a tatei, şi a bunicului, şi a lui Ceauşescu – să pască animalele. Vaca şi boii şi-i păştea fiecare pe terenul său. Fâneţe nu erau, astfel că animale de lapte şi carne nu prisoseau. Nu creşteau multe, că apoi nu mai aveau unde semăna. Pe copii îi mai ocupau părinţii şi cu strânsul furajelor. Mai mărişori, mergeam la porumb. Ştiţi cum se cultiva porumbul? Pentru fiecare rând de porumb faci brazdă cu plugul. Dădeai apoi găuri cu parul. Treceai cu grapa şi după aceea cu grebla. Cu grebla erau tot copiii. Se termina semănatul şi începea prăşitul. Cu rariţa. Utilajul cel mai chinuitor de pe lume. Ca un instrument de tortură. N-am văzut nici la robi, nici în triburi aşa chin! Mergeau la prăşit cu rariţa trei oameni, uneori patru. Eu eram cu mama, de-o parte şi de alta a rariţei. Cocoşaţi, câte-un kilometru, cât ţinea rândul, de-o parte şi de alta a rariţei. Din mai şi până în noiembrie se stătea în câmp. Dacă aveai patru hectare de grâu, dura cam o săptămână să seceri.

Lixandra sta acasă să le facă mâncare şi să le ducă la câmp. Mâncarea... Se punea într-o oală de-o ciorbă – câte-o roşie, o ceapă, un morcov din grădină. Mai aveai în grădină un corcoduş, un dud. Meri, cireşi, peri rari erau să aibă. Din nord, dinspre munte, veneau cu fructe în sat. Nu era o preocupare majoră să-şi facă oamenii grădini, să le cultive.

Meniul zilnic însemna ciorbă multă cu mămăligă, că umflă burta. Se mai făcea din mălai o «turtă» – o băgai în cuptor şi o mâncai cu untură. Seara se răsturna mămăliga la mijloc şi se punea blidul cu lapte prins (acru). Se întindea la el fiecare cu câte-o lingură de lemn în jurul mesei, lăsând dâre de lapte ca razele.

Duminica – carne dintr-un pui. Când erau mulţi în casă, se tăiau doi. Până prin ’61 am mâncat pâine albă de Paşte şi de Crăciun. Aducea o mătuşă de-a mea câte-o franzelă veche. Desertul – numai de Paşte şi de Crăciun – câte un cozonac. Jumătate se ducea la biserică. Cu ce mai rămâneau copiii?!

Ştiţi ce e «CEC-ul olteanului», CEC-ul lui Păcală? Putina cu varză, lacra cu mălai, hambarul cu făină şi porcul de Crăciun. Dacă aveai şi ce pune zilnic pe masă, se chema că erai fericit. Dacă aveai şi o damigeană de vin şi una de ţuică, erai cel mai bogat din sat. Ca să faci rost de ceva bani, puneai tutun şi bumbac. Aici s-a făcut şi cânepă. Copiii stăteau s-o păzească, să n-o ia apa pe gârlă. Vindeai tutun, bumbac, cânepă – venea de la Primărie agentul agricol – şi cumpărai bocanci. Lixandra şi fetele când au crescut, ca toate femeile din sat, se puneau să spele, să coasă, să meliţe cânepa, iar iarna s-o toarcă şi ţeasă..."

Din lapte nu ştiu scoate untul şi smântâna
Ca particularităţi ale alimentaţiei olteneşti, în 1936 se menţionează decalajul dintre cantitatea şi calitatea hranei din vară (când se lucrează greu şi mult) şi iarnă (când satele intră în hibernare). Iarna, fasole uscată, varză murată, cartofi, dovleci, apoi porcul de Crăciun şi câte o găină. Primăvara şi vara, în schimb – când unitatea de măsură a muncii e ziua-lumină ce ţine de la patru dimineaţa până spre ora 22:00 –, ţăranii sunt limitaţi la mămăligă cu fierturi de verdeţuri (ştevie, lobodă ori urzici acrite cu corcoduşe). Lapte mai rar, asemenea peşte. Pentru cei mai avuţi, o binefacere începuseră a fi maşinile fabricilor de mezeluri din Bucureşti ce cutreierau satele vânzând slănină şi costiţă afumată. Nu sunt deloc măgulitoare aprecierile autorilor Anuarului judeţului Olt din 1936 despre priceperea culinară a oltencelor: "Pricina acestei neîndestulătoare hrăniri nu trebuie căutată doar în sărăcie, ci şi în neştiinţa sătencelor noastre de-a prepara mâncăruri din mult puţinul ce-l au şi de a conserva fructele, zarzavaturile, ouăle etc. De obicei la pasărea ce-o taie ele nu ştiu să facă decât fiertură şi friptură. (...) O mâncare cu sos, care e mai spornică, ele nu ştiu să facă. Oul îl fierbe, laptele îl bate fără să izbutească să scoată untul din el. Prin unele sate nici nu se ştie ce este «smântâna»".
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/festinuri-simbolice-si-mese-traditionale-la-scornicesti-577481.html