Ceauşescu, "frunza verde" şi paturile de la Armată

Casa părintească din Scorniceşti a fost redecorată în anii ’60 cu mobila din dormitorul politrucului-şef al "oştirii populare".
Autor: LAVINIA BETEA

Integrate în arhitectura locală din nordul al judeţului Olt, casele Scorniceştiului s-au înălţat pe structura bârnelor groase de stejar. În stil românesc orientate spre sud şi cu pridvor cu stâlpi încrustaţi, erau văruite pe dinafară cu alb. Vetrele încăperilor scunde se nivelau cu lut amestecat cu bălegar, prelungindu-se în prispa de-afară.

Şi-n prima jumătate a secolului XX, satele continuau tradiţia veacurilor dinainte. Întemeiate pe albii modeste de văi, ce vor servi de uliţe, casele şi le construiau singuri sătenii. "Câţiva pari înfipţi în pământ, între dânşii o pânză de crăci împleterit, şi peste toate acestea, ceea ce este mai temeinic în această căscioară de ţară, vine o pătură groasă de pământ şi humă, a descris Nicolae Iorga meşteşugul locuinţei româneşti. Coperişul este făcut din coceni, ramuri, stuf şi iarăşi pământ aruncat pe deasupra. Până foarte târziu, deschizătura ferestrei era astupată cu hârtie".

Se poate spune, aşadar, pe drept cuvânt – observa ironic primul sociolog român Dumitru Drăghicescu – că ziarele au adus lumină în bordeie. Cu mai puţin de-un veac înainte, în vremea prunciei povestitorului Creangă, cu băşica porcului de Crăciun se astupa locul ferestrei. Era cald în zilele iernii în suprapopulata căsuţă, dar noaptea, gerul acoperea cu flori de gheaţă ferestrele. În strâmtorarea şi întunericul casei lor "tradiţionale", românii aşteptau primăvara cu nerăbdare. Lumina vie şi verdeaţa co­tropitoare îi copleşeau atunci până-ntr-atât că-n fiecare cântec popular e pomenită "frunza verde", scrie Drăghicescu în lucrarea ce-a dedicat-o în 1906 psihologiei poporului român.

La fel ca locuinţa familiei Andruţă şi Lixandra din Tătărăi, casele mai răsărite ale scorniceştilor se compuneau din trei încăperi. "Vatra" – tinda prin care se intră din prispă în casă -, cu "ţestul" de copt, "frigarea" şi alte câteva puţine obiecte casnice de pregătit şi servit hrana. Uşile laterale ale "vetrei" dau, spre stânga, în camera de locuit şi dormit pentru întreaga familie şi, spre dreapta, în odaia "de la drum" unde se depozitau lucrurile mai de valoare (lăzi de zestre, "scoarţe" ţesute în război, haine de sărbătoare). În vatra din casa lui Ceauşescu s-au păstrat ţestul, ceaunul, frigarea şi câteva oale de lut. O masă rotundă cu trei picioare şi câteva scaune de lemn par a fi mai degrabă mobilierul unei case a păpuşilor decât obiectele uzuale ale familiei. Cum se vor fi înghesuit părinţii cu copiii lor mulţi împrejurul mămăligii şi blidului cu fiertură ori lapte acru puse pe mica masă?...

Vara, aproape întrega familie se culca afară, aşternându-şi pe prispă sau, dacă-l aveau, în fânar. Se înghesuiau iarna într-o singură cameră, dormind pe laviţele aşezate de-a lungul pereţilor. În camera "bună" a caselor olteneşti se găseşte uneori o masă cu saune, şi încă mai rar un dulap, după descrierea făcută la 1936 de Anuarul judeţului. "Sărăcia inteligenţei, desăvârşita ei lipsă de rafinare se vede din traiul cu totul simplu, pe care ţăranul român, păstor sau agricultor, îl ducea în coliba lui goală", concluziona Drăghicescu despre spiritualitatea vieţii la ţară la începutul secolului XX descriind cele "câteva necioplite bucăţi de lemn" ce alcătuiesc mobilierul locuinţei tradiţionale.

Caracterul unei comunităţi se modelează după felul său de-a lucra, se judeca în spiritul vremii, mentalul colectiv şi personalitatea de bază a popoarelor. Astfel că, prin roadele şi trăinicia muncilor, sub semnul "neisprăvitului", resemnării, lipsei de energie ofensivă, prudenţei şi credinţei în fatalitate a fost pusă firea românului. Însăşi gospodăria rurală e o oglindă a felului românesc de a fi. "Nepăsarea, lenevirea şi nechibzuinţa" se întrevăd şi în construcţia caselor "efemere" şi în îngrijirile animalelor. "A fabrica cărămidă şi a zidi o casă, cu o anevoinţă care să le răpească chiar mai mult de 2-3 ani de zile, nu poate deloc încape în apucăturile populaţiei noastre de la ţară", scria Drăghicescu.

Să treci cu bine pragul "casei părinteşti" din Scorniceşti, eşti nevoit să te-apleci. Pe lângă pereţii camerei "bune" dinspre drum sunt întinse laviţe, dar în cealaltă odaie e-o mobilă trainică din lemn masiv. Copiii lui Andruţă şi ai Lixandrei Ceauşescu, deveniţi "oameni mari", surprinşi neplăcut de amintirile habitatului copilăriei, le-au cosmetizat pe alocuri. Mama dormea cu fetele într-o cameră, iar tatăl cu băieţii în cealaltă, va povesti mai târziu Lina Bărbulescu consătenilor săi.

Deşi Ceauşeştii, ca toţi ceilalţi săteni, petrecuseră iernile claie peste grămadă într-o singură încăpere. Greu de imaginat traiul acela, fie şi numai prin consecinţele datorate volumului de aer pe cap de membru al familiei, unul dintre indicatorii de azi ai calităţii vieţii. Când 30 de metri cubi aer sunt stabiliţi ca minimul necesar fiecărei persoane dintr-un spaţiu locuibil, câtă frustrare, agresivitate şi promiscuitate vor fi cumulat toţi membrii unei numeroase familii dintr-o încăpere cu suprafaţa sub 20 de metri patraţi?! La răsuflările şi vorbele numeroaselor guri se mai alătura uneori câte-un miel sau viţel fătat timpuriu primăvara, alteori cloşca cu pui... Pe cuptorul tindei şi "culmea" camerei de locuit se întindeau seara obielele din opinci la uscat, hainele de postav – jilave de nea, burniţă, ceaţă – laolaltă cu scutecele "ude" ale copiilor.

După ce-au crescut, în locuinţa Ceauşeştilor din Scorniceşti n-a rămas însă nici unul dintre copii. Măritată "acasă", Lina împreună cu soţul ei Vasile Bărbulescu şi-au construit în apropiere o gospodărie potrivită cu starea lor de fruntaşi ai satului. În 1964, Nicolae Ceauşescu s-a mutat "de la bloc" în vila din Snagov cadorisindu-şi părinţii cu mobila dormitorului ce-l avea de prin anii ’50, când lucra la Armată. După moartea lui Andruţă (1969) şi a Lixandrei (1970), au venit diverşi cu propunerea amenajării unei case memoriale. În faţa lui Constantin Neacşu, primarul comunei, Nicolae Ceauşescu a fost categoric: "Nu deschideţi muzeu, eu sunt încă în viaţă. Asta e căsuţa părinţilor noştri, iar moştenitorii ei sunt toţi copiii lui Andruţă." Mai târziu i-a dat surorii bani s-o recondiţioneze. "Au fost şi între fraţi discuţii dacă să-i mai adauge o cameră, două dar el nu a vrut, îşi aminteşte nepotul Emil Bărbulescu. Le-a spus că nu vrea nici sobă de teracotă, nici parchet."

"Le-am făcut cârciumă din miliţie", s-a lăudat Nea Andruţă
După lectura amintirilor despre tatăl lui Nicolae Ceauşescu publicate în Jurnalul Naţional, prof. univ. dr Justin C. Dumitru Diaconu şi-a amintit câteva istorii auzite în 1962-1964, când era tânăr medic de circumscripţie la Mărgineni, sat aparţinător comunei Scorniceşti. Pe vremea lui Dej, ca alţi "cooperatori fruntaşi", Andruţă Ceauşescu a fost trimis în concediu de odihnă şi tratament să-şi refacă forţa de muncă. La Govora sau Olăneşti a stat mai mult prin bufete decât la băi. S-a-ncăierat într-o seară cu alţi colectivişti de soiul lui şi a ajuns la miliţie. Sunt tatăl lui Ceauşescu, a zis el, dar miliţienii n-au vrut să-l creadă. Daţi-mi telefonul. Să stiţi că nu vă torn, doar să vă convingeţi. În năuceala ce-a urmat, a propus să-i aducă ei băutura în sediul miliţiei. Nu mai calc prin bufet să vă fac greutăţi, le-a promis, vin la voi la miliţie. Şi s-a ţinut de cuvânt tot restul sejurului. "Le-am făcut cârciumă din miliţie", s-a lăudat Nea Andruţă consătenilor după concediul la băi.
Sursa : http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-frunza-verde-si-paturile-de-la-armata-577320.html